Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Era frumos la Partid. Nici pe departe luxul la care mă aşteptam, dar frumos. Semăna cu o şcoală obişnuită, numai că fuseseră smulse toate tablourile de pe pereţi, chiar şi reproducerile după carele cu boi ale lui Grigorescu şi peisajele lui Andreescu. Unele fuseseră aruncate pe geam şi sfârşiseră în foc, altele fuseseră luate ca amintire. Sediul Comitetului Judeţean de Partid rămăsese fără pază, miliţienii care îl încinseseră de dimineaţă cu un brâu albastru dispăruseră, aşa că orice obiect mai mic decât un birou sau un dulap, ceva ce putea fi cărat în spinare, dispărea fără nici un fel de oprelişte. Chiar mă mirasem, la intrare, de ce erau aşa de burduhoşi revoluţionarii care părăseau sediul.
Noi n-am vrut să furăm nimic de la Partid, dar până la urmă n-am plecat cu mâna goală. Aşa s-a întâmplat. Şi nu pot spune că a fost un furt.
Ne-am luat după manifestanţii care ieşeau cu câte ceva ascuns sub haine. Ce puteau să ia? Cărţi, tablouri, hârtie de scris, creioane, un preş mai mic, pe unul l-am văzut ducând un scaun pe cap, altul căra pe umeri un radio cât un cufăr, o femeie a ieşit cu un braţ de umbrele, toate la fel, negre şi lungi, cu mâner încovoiat, ca la cârje. Florentin, cum nu se poate el abţine când îi vine ceva pe limbă, indiferent de situaţie, a şi comentat, cică numai o femeia putea să ia atâtea cârje. Nu ştiu ce era cu umbrelele alea, ce rost aveau ele în clădirea Partidului.
Pâş-pâş pe urma hoţilor, în sens invers, am ajuns la subsol. Spre surprinderea noastră, în loc de putoarea subsolurilor de bloc ne-a atins direct la stomac un miros de mâncare gătită. Am mai coborât o scară şi ne-am pomenit în mijlocul unui restaurant. Ne-am mirat. Habar n-aveam că există aşa ceva acolo. Nici ţipenie de revoluţionar. Doar mese şi scaune răsturnate, parcă se învârtise un tractor printre ele. Multe nu mai aveau toate picioarele. De acolo se înarmaseră revoluţionarii pe care îi văzusem afară cu câte un picior de scaun în mână, gata să-i cotonogească pe terorişti. Se vorbea tot mai mult despre terorişti la microfoanele de afară şi, trebuie să recunosc, lui Florentin şi lui Dorel le cam tremurau izmenele de frică. Mie nu, că eu nu aveam izmene, situaţie ce avea să se schimbe radical foarte curând şi cu totul neaşteptat.
Din salonul restaurantului, mergând pe unda miroznelor, am ajuns în bucătărie. Pustiu şi acolo. Nişte lăzi frigorifice mari, ca de alimentară, se întindeau de-a lungul unui perete. Toate erau deschise, cu capacele ridicate, şi, în ele, nimic, numai gheaţă. Ni s-a părut tare ciudat că, în afară de două căzănele mari, de inox, nu mai exista altceva, ca într-o bucătărie: farfurii, tacâmuri, feţe de masă. Mirosea a carne friptă pe plită şi a ouă prăjite, semn bucătarul se apucase de gătit, dimineaţă, dar – a zis Florentin – l-a prins revoluţia şi i-au ieşit cotletele comuniste pe-o parte şi democratice pe alta. Am cotrobăit prin toate dulapurile, prin sertare, în cuptor şi n-am găsit decât un colţ de pâine, uscat. L-am băgat în buzunar, să-l rod mai târziu.
La ieşire am luat-o pe alt coridor şi am dat într-o scară îngustă, de serviciu. Am urcat două sau trei etaje şi am ajuns într-un hol micuţ. În capătul holişorului era o uşă închisă. Am ciocănit doar aşa, în joacă, să auzim nişte înjurături noi, cum ni se întâmplase de fiecare dată când am vrut să intrăm într-un birou deja ocupat de revoluţionari. Însă de data asta nu ne-a alungat nimeni. Biroul era gol, părea nerevendicat. Revoluţionarii îl abandonaseră fiindcă era cam lăturalnic şi riscau să nu-i bage nimeni în seamă. Luaseră însă mesele şi scaunele, două şi două, după urmele picioarelor din mochetă şi după sertarele făcute surcele şi aruncate pe jos. Nu mai rămăseseră decât două fişete de metal, şi alea sparte, trântite cu uşile în jos. Peste tot erau împrăştiate hârtii şi hârtiuţe.
Nu era nimic interesant în cămăruţa aia şi am fi plecat dacă Dorel, curios din fire şi obişnuit de la bibliotecă să umble cu mare grijă cu fiecare petic de hârtie, nu s-ar fi aplecat să ia de jos un dosar subţire, legat cu sfoară. L-a deschis la întâmplare, a plimbat privirea pe pagină, apoi a început să dea filă după filă, tot mai preocupat. Ne-a arătat şi nouă. Pusese mâna pe un dosar strict secret al Securităţii. Scria asta pe copertă. Erau fel de fel de hărţi, tabele, scheme, fotografii cu clădiri din oraş, pagini întregi cu rapoarte scrise de mână sau la la maşină. Aveam sub ochii noştri planurile de acţiune în caz de situaţii speciale: război, cutremur, inundaţii, foamete şi, chiar aşa, revoltă. Ne-au atras atenţia, la prima privire, nişte liste cu numele unor oameni pe care îi cunoşteam mai bine sau mai de departe, ori de care doar auzisem. În primele rânduri, sus, erau ştabii de la Partid. Îi ştiam după nume. Mai jos am descoperit ziarişti locali, directori de întreprinderi, de şcoli, tot felul de şefi, mai mari sau mai mici, destul de cunoscuţi într-un oraş nu chiar aşa de mare, precum Botoşaniul. Dorel, o enciclopedie de bârfe şi de flecăreli urbane, a recunoscut nume de judecători, procurori, miliţieni. Câţiva ziarişti de la "Clopotul”, singura publicaţie locală, pe care îi ştiam din vedere sau numai după semnătură, apăreau acolo cu grade militare şi cu tot ce aveau ei de făcut în situaţii deosebite.
Citiţi: Roman-foileton: Paişpe (45), Paişpe (46), Paişpe (47), Paişpe (48), Paişpe (49)
Vezi toate episoadele romanului foileton Paişpe
