Roman-foileton: Paişpe (57).

de Viorel Ilişoi | 29 Mai 2011 • 21:00

In iad, prin Codul Penal

Pana aseara mi-ar fi fost usor sa raspund la intrebarea asta. Acum nu pot. Fiindca habar n-am de ce sunt aici. Ce caut eu printre borfasii astia?

Am rasfoit prima oara Codul Penal dupa amnistia generala din februarie ’90. Cand a inceput sa umble vorba ca toti puscariasii vor fi iertati de pacate si vor navali printre noi, oamenii onorabili, am scris impotriva aministiei. Iliescu nu ne dadea prilejul, noua, celor dintr-o anumita parte a presei, sa-i laudam vreo decizie. Si, ca sa fiu mai convingator in indignarea mea cetateneasca, am asternut pe o pagina intreaga, – un sfert de ziar –, una dupa alta, crimele diabolice ale consateanului meu Hangan, cel mai mare criminal de care auzisem vreodata. Iar la sfarsitul acelui inventar al groazei am urlat retoric, cu litere ingrosate: "Poate si pe unul ca el vreti sa il readuceti printre noi, tovarase Ion Ilici Iiescu?'. Ce sa zic, a ajuns gazetuta noastra la Iliescu si, cand mi-a citit articolul, s-a bagat sub pat de frica. Si de acolo, de sub pat, a semnat pana la urma decretul, pe intuneric.

Hangan era spaima copiilor din sat. Lupul, tiganul care te baga in sac sau Muma Padurii erau pentru cei mici-mici, cu muci la nas; aia mai marisori, cu mucii pe maneca, stiau ca lupii si Muma Padurii disparusera o data cu padurea, iar tiganii veneau destul de rar si faceau atata galagie, chemand la spoit linguri si tingiri, ca te puteai ascunde cu o zi inainte. Nu erau cu adevarat de temut. Dar de Hangan se temeau toti, chiar si copiii de scoala, chiar si oamenii mari. Omorase o invatatoare din Mascateni, ii taise tatele. Omorase o baba din Durnesti cu toporul. Pe un copil din Guranda il spanzurase in padure. Ciopartise o femeie, cu sapa, intr-un lan de papusoi. Pe o fetita din Sarata o inecase in Corogea. In fiecare sat din jur omorase pe cineva, fiecare deal, padure, iaz, parau sau stana era locul unei crime. De frica, nici nu treceam pe la poarta lui, desi niciodata nu era acasa, nimeni dintre noi, cei mici, nu-l vazuse. Statea mai mult in puscarie, evada nu se stie cum, semana groaza prin cateva sate, apoi iar era prins si bagat la zdup. Am scris in ziar povestea lui asa cum o stiam de mic si cum o auzisem, neschimbata, de multe ori dupa aceea, din gura consatenilor mei.

Si iata-l acum, dupa decret, pe Hangan in redactie, cu ziarul in mana. Un vulpoi cu fata numai pistrui, cu nasul ascutit si stramb, cu ochi mici infipti in fundul capului. Din doi pasi ajunge la birou si-mi baga ziarul sub nas. Zice ca el e personajul din articolul meu. Vai, ce articol frumos am scris! Numai ca nu e nimic adevarat, adica el n-a omorat nici o gaina vreodata, daramite un om. A fost mereu inchis, trei sferturi din viata, numai si numai pentru furt, asa cum arata si cazierul, un pomelnic de un cot pe care mi-l pune pe birou si ciocaneste cu degetul in el. A trait mai mult in puscarie. In lipsa lui s-a dezvoltat, fara nicio o legatura cu realitatea, un mit terifiant.

Pentru ca, imi zice el, satul ala n-avea cu ce sa se laude si atunci a creat un monstru in care chiar a inceput sa creada. Dar si daca nu e nimic adevarat in articolul meu, el tot nu e suparat pe mine, dimpotriva, a venit la redactie sa imi multumeasca. Se va intoarce cat de curand in puscarie, ca nu stie sa traiasca printre oameni, si articolul il va salta cu un cap printre parnaiasi. I-am facut un bine fara sa vreau. In semn de recunostinta imi lasa un Cod Penal, o cartulie cu filele carliontate la colturi, umflata ca o varza de atata folosinta. Cea mai importanta carte a societatii, zice Hangan. Si ma sfatuieste sa o citesc fiindca se vede din articol ca nu le am pe astea cu penalul, n-am jargon.

Mi-a cerut o suta de lei sa aiba ce manca pana la prima spargere. I-am dat trei sute, mai mult ca sa-mi rascumpar greseala, decat din mila, dar n-a vrut sa ia decat una. A zis ca trei sute de lei l-ar tenta sa traiasca prea mult timp ca un om liber, ceva ce lui i-a iesit de multa vreme din obisnuinta. Si n-ar vrea recapete gustul libertatii, o povara prea grea pentru unul ca el. Si a plecat.

In urma lui am deschis Codul Penal la intamplare, pe la sfarsit, la articolul despre genocid. Pentru genocid aveam doar o definitie generala, de dictionar, si aceea insusita din zbor, la revolutie, cand cu procesul lui Ceausescu. In cartea mototolita si mazgalita cu sublinieri si insemnari indescifrabile am gasit o intelegere noua, precisa si surprinzatoare. Credeam ca o voi zvarli dupa cateva fraze, ca nu voi putea inghiti mai mult din rumegusul textului juridic, dar realitatile din substratul fiecarui articol penal tasneau cu violenta si explodau in lumini noi si mirari adanci, ca nu am mai lasat cartea din mana, am citit-o ca pe un roman fascinant, dintr-o rasuflare. Imi dezvaluia o lume urata, cu toate pacatele inventariate si definite riguros.

Citește pe Antena3.ro