Românele

Scriitoare, traducătoare, alpi­nistă şi o mare feministă: o prinţesă!
Elena Ghica, vii­toarea Dora D’Istria, fii­că a marelui ban Di­mitrie Ghica, s-a născut la 3 februarie 1828, iar „biografii săi sunt de acord în a descrie inteligenţa sa superioară şi gra­ţiile care o făceau să fie un preţios or­nament al curţei un­chiu­lui său Alexandru Ghica Vodă, care la 1834 succedase la domnia lui Grigorie IV”, spune Barto­lo­meo Cecchetti în „Via­ţa şi operele Prin­cipesei Elena Ghica – Koltzoff – Massalski – Dora D’Istria”. „In­­teligenţă superioară, lipsită de pre­ju­decăţi, în primele sale studii nu se po­trivi cu împiedicările pedante ale me­todei, ci o întrecu, învingând în cu­rând pe magistri săi. Pe când gimnastica ilumina senina frumuseţe a ace­lor forme cu aureola forţei, mintea sa se înălţa de la regulele gramaticale la simţul intim şi la meritele mai as­cun­se ale scriitorilor, în istorie re­cur­gea la izvoare, şi cunoştea în per­fec­ţi­u­ne nouă limbi, putând astfel să ap­re­cieze şi să guste cele mai bune ope­re din lite­ratura antică şi modernă.

La cunoştinţele sale serioase se adaugă şi dezvoltarea imaginaţiunei, şi c­ă­lă­toriile sale erau pentru dânsa o oca­ziune pentru observaţiuni adânci şi folositoare.(...) La 15 ani ea fu în stare să traducă «Iliada». Puţin după îm­pli­nirea vârstei de cinci ani ea fusese iniţiată în limbi­le latină, greacă modernă, germană, engleză, italiană. Cultiva poezia, musica; mâ­nuia armele, şi tare în a înnota, putu să scape pe institutoarea ­su­ro­rei sale mai mari, arun­cându-se într-o noapte întunecoasă într-un lac de lângă Moscova.

Ase­menea Rusia şi Grecia o salutară ca perfectă şi ne­obosită călăreţă”. „În 1855, aproape normal pentru ea, face o ascensiune pe vârful Moench (4.108 m altitudine), din Elveţia, ea fiind prima ro­mâncă vitează care face o ascensiune în Alpi.” „Din Rusia în El­veţia, de la societatea boiarilor la cea a umililor, dar puternici apărători ai munţilor patriei. Şi unul din acele înalte piscuri (Moench) privia peste puţin pe îndrăzneaţa călătoare, care cu toate gheţurile şi cu toată osteneala, se suia până în vârf, plantând acolo stindardul României.”

Uimitoarea Prinţesă a fost cântată de poeţi, a fost apreciată de critici, zia­rele din lumea întreagă publicau scrie­rile sale. A călătorit foarte mult prin Europa şi în cele două Americi. În Germania, în Austria, la Veneţia, în Prusia, în Rusia, în Eleveţia, în Belgia, Franţa, Grecia, din nou în Italia. În 1885 merge în Belgia. „Acolo ea începu cariera sa literară publicând la Bruxelles «La vie monastique, descrip­ţiu­ne a vieţei orientale», atunci aproape necunoscută.”

A fost membră a multor Academii, societăţi savante, institute, asociaţii din Grecia, Italia, Turcia, Franţa, Austria sau Argentina, a colaborat cu nu­me­roase reviste. Opera sa a fost varia­tă, ea cuprinzând teme de istorie, po­li­tică socială, economie politică, re­ligie, feminism, poezie populară sau pagini de istorie, etnografie, etnologie şi folclorul popoarelor din Balcani, publicate în limbile franceză, italiană, greacă, rusă, germană şi engleză. Les îles ioniennes şi La nationalité rou­maine d’après les chants populaires, publicate în Revue des deux mondes, revistă cu care a colaborat până în 1873, Excursions en Roumélie et en Morée, publicată, în 1863 la Zürich şi Paris în memoria domnitorului Moldovei, Grigore al III-lea Ghica, ucis de otomani ş.a. Unele dintre lucrările ei au fost publicate în România, în 1876-1877, în volumul Operile principesei Dora d’Istria, traduse de Grigore Peretz, cu o introducere a biografului ei Bartolomeo Cechetti.

A fost o feministă convinsă, multe dinstre scrierile sale abordând femeia: „Despre femei de o femeie” 1865; „Femeile în Occidinte”, 1860-1861; „Femeile din Asia”, „Femeile forte” şi multe altele.

În România
În „Femeile în Oriinte” (1859) pri­mul capitol se intitulează „Ro­mâ­ne­le”. Scrie cu multă plăcere despre fe­meile întâlnite pe meleagurile ro­mâ­neşti, şi despre ţărănci, şi despre bo­ieroaice. Este un fin şi corect observator. „(...) Ceaţa de melancolie care adesea învăluieşte fruntea ţăranilor ro­mâni, victime ale atâtor invaziuni, se arată arareori pre faţa femeilor. Eu atribuiesc aceasta la activitatea lor care nu le dă repaos de a se mai arunca în tristele reflecţiuni pe care sără­cia lor şi situaţiunea precară a unei naţiuni înconjurate de inamici ar fi de natură să inspire. Foarte superi­oa­re bărbaţilor prin hărnicia şi veselia lor, ele sunt regine în căminul domesnic, în acest Orient în care chiar creş­tini sunt destul de dispuşi a considera pe soţia lor ca servitoare. (...) De câte ori nu m-a cuprins mirarea de ardoarea neobosită a Ro­mânelor pre cari le ve­deam semănând, torcând, ţesând, brodând (n.a.: în provinciile române femeile ţin loc de ţesători, de croitori, de tapiţeri. Este ştiut cu câtă artă ele împodobesc cămeşile lor cu cusături roşii, albastre şi aurii) şi încălecând cu su­meţia unor ade­vărate amazoane! (...) Limba Românelor nu este mai amorţită decât de­getele lor. Într-o zi, în prejmele de la Veres – Patak, în regiunea mi­nel­or, am avut fantezia să asist la o şezătoare de fete. Gazda mea, minor inteliginte se înstărise prin muncă şi economie, deşi păstrase costumul şi deprin­derile ţăranilor. Cu toate acestea, femeia lui îl înduplecase să mo­bileze cu lus câteva camere unde şedeam (...). O argintărie frumoasă, talere de aur şi de vermeliu luceau pe masa mea. Pendule adornau căminu­rile. Alăture cu gravure venite de la Viena, se vedeau nesce picturi primitive (...)  Gasda mea, originară din valea Hatzegului lângă Porţile-de-fer, se îmbrăcase ca să asiste la şezătoare cu frumosul costum din ţara ei natală. Românele, ca toate femeile latine, au un simţământ înnăscut de eleganţă şi se înveşmăntează în genere cu o cochetărie ingenioasă. În Transilvania, fetele îşi împletesc părul într-o coadă groasă care se termină cu o panglică sau cu o monedă. Îşi pun în păr flori, monede sau pene de păun, şi căte o dată pe frunte o diademă unde strălucesc mărgele şi urmusuri. Marama cu care se îmbrobodesc femeile măritate e în formă de turban prin localităţile den miaza zi ale provinciei, şi aiurea au forma unui văl. Nemic nu prinde aşa de bine ca cămeşile lor cusute şi ca catrinza, adornată cu vergi viu colorate. Românele din multe sate port opinci în loc de cibote roşii sau galbine.(...) Când intraiu în sala în care Florica întrunise pe amicile sale pentru şezătoare, fetele Române veniră să-mi sărute măinile cu o familiaritate respectuoasă. Acest popor este fireşte pornit spre politeţă şi chiar la respect, afară numa dacă nu-l indispune vreo trufie fără loc. (...)”

Citește pe Antena3.ro

După ce s-a trezit din anestezie, un bărbat și-a dat seama că medicii i-au amputat piciorul sănătos și a rămas cu cel bolnav

Într-un alt tablou Dora spune: „Când treceam printr-un sat român, abia zisesem vorba de apă şi îndată ieşea o ţărancă să ne dea cu gingăşia unei nimfe şi cu maiestatea unei regine.(...)”. Ca o regină este descrisă şi Aniţica, fata care urma să se mărite: „Aniţica înaintează spre mine foarte mândră de podoaba ei. Călţuni albi şi pantofi negri, o rochie de mătase şi o cingătoare cu paftale mari de argint, o scurteică îmblănită cu samur şi în părul ei beteală care cade în snop până în pământ: Mândra nuntă pregătea/ Pe Ileana şi-o gătea/ Cu peteală de mireasă/ Cunună de-mpărăteasă”.

Dora D’Istria face tabloul Boie­roaicei Române. „Nevasta unui boiar de clasa a treia poate să zică fără să mintă că ea aparţine aristocraţiei române, căci în drept ea face parte din clasa privilegiată, dar în fapt este mai burghesă decât nevasta unui negociator patentat (adică plătind o taxă anuală – n.a.) din Bucureşti sau din Giurgiu, mai burghesă, din punctul de vedere occidental, decât gentilomini-ţărani numiţi nemuri (ca nobili de origini, nemuri erau scutiţi de impozite).”

Cercetare
Dora D’Istria a stat de vorbă cu o mare doamnă, de stirpe boierească, pe care a întrebat-o despre condiţia femeii române în societate. „De la un timp încoa cei din Occidinte se ocupă mult cu studiul ţerei noastre, dar căte odată aceasta se face cu o uşurinţă regretabilă. (...) Nu trebuie să ne mirăm  dacă Românele nu au patriotismul ferbinte al Engleselor, instrucţiunea Germanelor, activitatea Olandeselor. Bunătatea şi gingăşia nu esclud, din nefericire nici lenevirea, nici neaplicaţiunea. (...) Dar analele noastre ne arată  în toată mărirea când mama lui Ştefan cel Mare nu voieşte să deschidă porţile fortăreţei Neamţului fiului său, care se retrăgea dinaintea Turcilor şi îl îmboldeşte lă noi izbânzi.” Occidentalii care au trecut prin Ţările Române, chiar dacă critică felul de a fi al boierilor şi al neves­telor lor, „Ei mărturesc chiar că starea pasivă a este deja foarte dife­rită de cea de odinioară. Lumina din Occidinte a pătruns în Bucureşti şi a dat femeii o mai bună conştiinţă de ea înseşi. Viaţa intelectuală există la unele femei  alese. Dar acestea sunt prea puţine. Toate celelalte sunt absorbite de nemicuri, de lusu şi de vanele satisfacţiuni de lume, într-un cuvănt, de pompele şi de faptele lui Satan.”

Dar Occidentul nu şi-a trimis doar lumina „Străină de ideile lumii exterioare, absorbită în contemplarea stofelor şi giuvaierurilor sele, adesea chiar în contemplarea carmenilor sei, ieşind din casă nu­ma ca să-şi arate echipajele... cum ar putea ea să audă narăndu-se ne­norocirile ţării sale, ea aşa de fe­ricită şi de bogată? (...) Este tot atăt de exact la Paris cât şi la Bucu­reşti. (...) Românele sunt mai mult sfii­cioase decât pornite spre aventură, şi puţine vei găsi cari să vo­iască a înfrunta opiniunile primite. Apoi, aceste opiniuni – nu sunt mai indulgente la Bucureşti sau la Iaşi decât în celelalte capitale ale Euro­pei civilizate. Dacă «femeia liberă» există undeva, desigur că n-a fost născoci­tă pre malurile Dâm­boviţei, ba ar face chiar o tristă figură în cazul în când ea ar veni să se stabilească aci.”

Citiţi toate articolele Ediţiei de colecţie a Jurnalului Naţional - Femei române