S-a stins cu amărăciune în suflet…

Ingrată meserie mai avem câteodată. Noi, jurnaliştii. Pentru faptul că vrem poveşti despre mari artişti care se duc dintre noi, lăsând în urmă o mare de amintiri, suntem câteodată evitaţi, sperăm nu şi judecaţi.

Este adevărat că în astfel de momente delicate, atât de triste, e greu să spui mai multe vorbe în afară de faptul că deplângi moartea cuiva care ţi-a fost aproape ani la rând, alături de care ai trăit momente minunate la filmări, alături de care ai râs sau ai plâns. Este greu, pentru că lacrimile împânzesc ochii, iar durerea, sufletul. Vorbind la trecut despre cei pe care i-ai iubit, poate fi o povară insuportabilă. Poate de aceea, unii intre actorii care l-au cunoscut pe Ovidiu Iuliu Moldovan “vorbesc” despre el prin tăcere, aşa cum a preferat să o facă şi marele nostru artist Ştefan Iordache, sau nepreţuitul Victor Rebengiuc. Acesta din urmă exprimându-şi, totuşi, “regretul profund şi nemărginit pentru faptul că Ovidiu Iuliu Moldovan s-a stins mult prea devreme”. Dar, totuşi, cine este sursa nesecată de gânduri? Dacă nu el – amicul, el – actorul, el – prietenul care i-a fost aproape lui Ovidiu Iuliu Moldovan mai mult decât oricine altcineva?! Cum am putea să-l cunoaştem pe omul sobru, serios, pe actorul devotat, dacă nu din amintirile celor care l-au avut aproape? Le înţelegem, necondiţionat, tăcerea acelor cărora le-am solicitat câteva vorbe despre cel care acum nu mai e. N-au mai avut puterea să facă faţă unei asemenea pierderi. Unei alte pierderi, pentru că, nu-i aşa, cum spunea şi Gheorghe Visu (care i-a fost partener în filmul lui Dan Piţa, “Profetul, aurul şi ardelenii” (1978), “prea mulţi colegi mi-au murit, durerea este prea mare…”.

MĂRTURII. Tania Filip era aproape adolescentă când a jucat alături de Ovidiu Iuliu Moldovan în seria “Ardelenilor”. “Atunci l-am şi cunoscut şi l-am descoperit ca fiind un actor unic. Era o figură atât de occidentală în acest mediu foarte românesc şi specific, era un personaj atât de cult, un actor atât de cultivat care citea în permanenţă, care asculta muzică clasică, ceea ce m-a făcut să-l consider întotdeauna – asta şi era – un intelectual de rasă. Era un coleg extraordinar, cu un simţ al umorului foarte rafinat, foarte ocrotitor. Întotdeauna mi-a dat sfaturi foarte de bun-simţ apropo de meserie sau de viaţa mea de familie ulterioară, şi a fost un prieten în adevăratul sens al cuvântului cu toate că nu ne vedeam foarte des, dar de fiecare dată când o făceam, aveam ceva valoros de schimbat între noi. Ce pot să spun acum… îmi pare rău că un actor de talia lui şi un asemenea intelectual nu mai este printre noi, dar îmi pare îngrozitor de rău pentru faptul că a murit singur, fără familia şi copiii pe care şi i-a dorit şi, s-o spunem pe-a dreaptă, fără recunoaşterea unui public… El ar fi trebuit să fie acum în plină forţă creatoare, iar publicul ar fi trebuit să fie lângă el. N-a mai avut ocazia să mai joace. I s-a luat acest drept, să mai fie acum pe scenă. Poate şi din cauza bolii, dar a avut şi nişte dezamăgiri profesionale care, sunt convinsă, l-au marcat. Este foarte nedrept pentru un actor de talia lui să se întâmple asta. Nici cei din jurul lui, din profesia noastră, care deţin armele necesare, nu l-au făcut să strălucească. Nu se poate să fii la pensie, nu se poate să joci un spectacol la şase luni, să te lupţi tu ca să fi pe scenă, în loc să se lupte alţii ca tu, Ovidiu Iuliu Moldovan, în plină forţă creatoare, să te afli pe scenă. Sigur, a intervenit şi boala, dar poate că şi ea şi-a făcut de cap pe un fond de derizoriu şi de amărăciune. Este atât de trist să constatăm că un actor ca el pleacă dintre noi cu atâta amărăciune în suflet”. N-au mai ţinut legătura, şi de aproape zece ani aproape că n-au mai vorbit. “Mi-a fost şi frică să-l mai caut, ştiind că e bolnav, dar sunt convinsă că dacă am fi făcut-o ne-am fi amintit de legămintele din tinereţe, de la filmări… Acum, uitându-mă în urmă, îmi dau seama cât de frumoasă a fost acea perioadă, caracterizată de un entuziasm extraordinar”.

Citește pe Antena3.ro