Să vinzi un viţel, ca să cumperi o carte

de Iulia Gorneanu | 23 Aug 2009 • 00:00

Sursa foto: Dragoş Nedelcu/

În Ţara de Sus a Moldovei, la poalele Muntelui Pleşu, cea mai frumoasă mănăstire ctitorită de Petru Rareş dă fiinţă şi nume unui sat în hotarul căruia bate încă inima României profunde. Râşca. Aici am înţeles de ce Rebreanu spunea că "ţăranul e începutul şi sfârşitul", aici am înţeles de ce pentru Ernest Bernea "eşti cât dăruieşti", aici am înţeles puterea magică, misterioasă şi tămăduitoare a cuvântului scris. Aici, în faţa unui ţăran care şi-a vândut un viţel ca să-şi cumpere o carte...

Are 81 de ani şi a înălţat un Paraclis. Singur, cu o mână şi jumătate. A făcut totul în post şi rugăciune: zidăria, acoperişul, tâmplăria, pictura interioară, gardul... Materialele le-a cumpărat pe rând, din pensie şi din vânzarea laptelui din gospodărie. Peste 50.000 de litri. A isprăvit lucrarea după 15 ani.

Prima dată l-am văzut în cimitir, de hramul bisericii din sat. Se ruga lângă o cruce. Înalt, îmbrăcat cu un suman cum nu mai văzusem până atunci, cu barba şi părul retezate precum dacii, avea pe chip acea împăcare luminoasă cu el şi cu lumea. O clipă mi-a părut ireal şi mi-am zis că sunt încă sub vraja frescei Mănăstirii Râşca, ce-mi tulburase somnul într-un mod straniu, străin mie.
LUMINA
Nu îndrăzneam să mă apropii şi cu atât mai puţin să încerc să stau de vorbă cu el, aşa că nu-mi rămânea decât să o aştept pe prietena mea, Mihaela Grădinaru, să iasă din biserică, s-o întreb cine e. În cimitir erau sute de oameni, ca la hram, mulţi dintre ei îmbrăcaţi româneşte, câţiva bătrâni cu barbă şi plete, portrete de atlas etnografic. Începuseră să iasă de la slujbă şi veneau să aprindă lumânări la morminte. Pe bătrânul de lângă cruce nu îl zăream, nu ştiam dacă plecase sau doar se aşezase pe băncuţa de lângă mormânt... Puţine şi inexpresive, cuvintele mele în loc de pedeapsă au primit zâmbetul Mihaelei. Sigur că-l cunosc. E moş Constantin Rădăşanu. Trebuie să mergem la el acasă. Mi-a mai spus că e un om care trăieşte pentru Dumnezeu, iar tragediile prin care a trecut le consideră trepte spre împărăţia Lui.

Din drumul spre casa lui Moş Constantin Rădăşanu nu-mi mai amintesc aproape nimic. Doar lumină caldă, aproape materială, prelinsă pe pietre precum mierea topită şi nişte copii ce se jucau mergând pe catalige. Şi lumina, şi copiii păreau dintr-o peliculă de demult, în care eu intrasem fraudulos, iar acum mă temeam ca ei să nu descopere că au trecut zeci de ani de la joaca lor şi să dea fuga la calculator.

Casele se rânduiau firesc de o parte şi de cealaltă a drumului de ţară, cu garduri drepte şi curţi tihnite. Nimic nu smintea arhitectura locului, veşnicia. Ne-am oprit la o casă bătrânească cu cerdac, ce surprindea prin armonia arhitectonică şi cromatică. În curte miroasea a gutui şi a mere, a frunze uscate, a toamnă împlinită. Moş Constantin Rădăşanu ne aştepta în casă. Fusese anunţat că venim şi ne cumpărase napolitane.
CUVINTELE
"Dacă nu existau cărţi pe lume aş fi murit de mult, ori mi-aş fi pierdut minţile... sigur că le-am citit... unele chiar de mai multe ori, cel mai mult m-a impresionat Disputa dintre Trup şi Suflet a lui Dimitrie Cantemir. Odată mi-am vândut un viţel pentru o carte..." Rămân înmărmurită în prag în faţa unei biblioteci impresionante de carte românească.

Satul Dumbrăveni, comuna Râşca, acasă la Moş Constantin Rădăşanu, în camera cu biblioteca. Lângă rafturi, mai multe icoane şi o candelă aprinsă. O tăcere adâncă pune stăpânire pe noi şi pe lume, apoi vin cuvintele grele, egale, aproape şoptite, începe povestea...

La zece ani a jurat în faţa lui Dumnezeu că atunci când se va face mare, va ridica o biserică prin lucrul mâinilor sale. Zece ani mai târziu, vremurile se schimbaseră într-atât, încât simplul mers la biserică devenise un act de curaj. Cu convingerea că într-o bună zi lucrurile vor intra în rânduială, Constantin Rădăşanu începe să lucreze la pădure, ca muncitor forestier, iar în timpul liber în agricultură. Biserica, ce îi este interzis să o construiască în sat, şi-o înalţă în inimă. Se însoară cu Alexandrina şi au împreună trei băieţi şi două fete.

În vara lui '70 nimic din seninul unei dimineţi însorite nu prevestea cumplita tragedie. Alexandrina, împreună cu tatăl lui, mor loviţi de fulger pe câmp, în timp ce strângeau fânul. La 42 de ani, Constantin Rădăşanu rămâne singur, cu cinci copii de crescut dintre care o fetiţă de 3 ani. Începe să creadă că durerea îl va învinge, se roagă cu şi mai mare dăruire, încearcă să înţeleagă, nu poate dormi, simte că nu mai poate trăi. Descoperă cartea, apoi puterea misterioasă şi tămăduitoare a cuvântului scris. Nopţile parcă nu mai sunt atât de înspăimântătoare, citeşte cu ardoare cărţi religioase, scrieri istorice, apoi literatură română. "Dacă nu existau cărţi pe lume aş fi murit de mult sau mi-aş fi pierdut minţile..." O bună parte din noapte citeşte, iar ziua e la lucru. Se învaţă cu durerea, se împrieteneşte cu ea, ştie că trebuie să meargă mai departe pentru copii, pentru credinţa că într-o bună zi va construi o biserică, aşa cum îi jurase lui Dumnezeu, când avea 10 ani. Nici nu se gândeşte să se recăsătorească, a iubit-o pe Alexandrina atât de mult... îi aprinde candela în fiecare seară şi se roagă...
SUFLETUL
Constantin Rădăşanu nu e prototipul omului resemnat în faţa destinului, îngenunchiat, rugându-se cu privirea rătăcită în trecut. E viu, luptător, guvernat de un spirit justiţiar fără pereche. Face pelerinaje la mănăstirile din ţară de unde aduce, în spate sau pe portbagajul bicicletei, icoane, cruciuliţe şi cărţi religioase, pe care le împarte tuturor. Îşi riscă libertatea. Într-un an, venind de la Mănăstirea Văratic, îl loveşte o maşină. Bicicleta, făcută praf, zace contorsionată în mijlocul şoselei, iar el se ridică fără nici o vânătaie, acoperit de iconiţele aduse atât amar de drum. Povestea se răspândeşte cu repeziciune în toată zona...

Autodidact, începe să deseneze în creion şi cărbune, având acum o întreagă galerie de portrete ale personalităţilor culturii române. Când vrea să-şi împace sufletul, pictează icoane pe pânză, pe carton, pe lemn. Anii trec. Îşi creşte copiii frumos, îi educă cu grijă în spiritul credinţei şi al iubirii de neam. Pe toţi îi dă la şcoală la oraş. Acum, fiecare are o casă şi o meserie. În tot acest răstimp, mama lui îi este şi sprijin, şi icoană.

Decembrie 1989. Pentru Constantin Rădăşanu este marele dar, este miracolul prin care îşi poate împlini visul, este transformarea bisericii din suflet în biserică de piatră, trainică şi frumoasă, să sfinţească locul şi să bucure călătorul. În 1990, după 52 de ani de la jurământul pe care nu l-a spus nimănui, Constantin Rădăşanu pune piatra de temelie la paraclisul din crucea a două drumuri care se despart, unul spre Mănăstirea Râşca, celălalt spre Slătioara. Nu avea bani pentru construcţie, doar pensia şi mâinile sale. O mână şi jumătate, cum spune el, deoarece degetele de la mâna stângă şi le pierduse într-un accident de muncă. Constantin Rădăşanu a făcut totul singur: gardul, zidăria, acoperişul, tâmplăria, icoanele, pictura interioară. Pensia mică l-a obligat să înceapă să vândă lapte din gospodărie pentru achiziţionarea materialelor de construcţie. Şi cum laptele adevărat nu prea are preţ, a vândut mai bine de 50.000 de litri... Lucrarea a durat 15 ani. Astăzi, Paraclisul lui Moş Constantin Rădăşanu rămâne sfântă mărturie a trecerii lui prin lume.

Aşa că, dacă mergeţi la Mănăstirea Râşca, opriţi-vă o clipă şi la Paraclisul lui Moş Constantin Rădăşanu, omul care şi-a învins cu demnitate şi bărbăţie destinul. Şi nu uitaţi, tot ce vedeţi a făcut singur, prin lucrul mâinilor sale, împlinindu-şi jurământul făcut lui Dumnezeu când avea 10 ani. Dacă vreţi să îl cunoaşteţi, încă o puteţi face. Căutaţi-l în satul Dumbrăveni. Are o rană nevindecabilă la picior şi stă mai mult pe acasă. Vă va arăta atelierul de pictură, biblioteca, va sta de vorbă cu fiecare... El, cel mai frumos ţăran din ţara de Sus a Moldovei, cel care şi-a vândut un viţel ca să-şi cumpere o carte...