"Şcoala" de testamente. O idee prin care şi trecutului i se asigură un viitor

de Ştefan Mitroi | 20 Sep 2011 • 21:00

Doctorita Aurelia Curaj povesteste: aveau amandoi peste 80 de ani. Fusesera profesori. Sedeam toti trei pe o banca. Eu, intre ei. Unde este sotia dumneavoastra, dom’ profesor?, am intrebat la un moment dat. La facultate, mi-a raspuns el. Ce face acolo?, am intrebat din nou. Le preda studentilor, s-a grabit el sa-mi raspunda, dupa care a adaugat: este o femeie foarte frumoasa. Dar pe doamna din dreapta mea o cunoasteti? A aruncat o privire mirata: Nu, n-o cunosc! Bine, dar este sotia dumneavoastra! Batrana asta?, s-a strambat el. Nici vorba de asa ceva! Nevasta-mea n-are mai mult de 30 de ani, pe cand dumneaei... Ioane, a sarit ea intrigata, cu cine ai facut-o pe Felicia, nu cu mine? El s-a posomorat brusc, cerandu-mi ajutorul: Doamna doctor, spuneti-i femeii asteia sa ma lase in pace! N-am vazut-o in viata mea! O vazuse, continua s-o vada, dar la varsta pe care o avusese in urma cu 50 de ani.
Este doar una dintre multele intamplari pe care Casa Geron le pastreaza in memoria ei, care este totuna cu memoria Aureliei Curaj. Sa mai zabovim asupra catorva.

Geta, zice mai departe doctorita, traia ceea ce vedea la televizor. Era la ea acasa si-i trimiteam o infirmiera s-o ajute. Seara, cand venea ora de culcare, n-o lasa niciodata pe infirmiera sa se dezbrace, pentru a-si pune pijamaua, in fata televizorului. Pe motiv ca se uita la ea cei de pe ecranul acestuia. Intr-o zi, infirmiera a mers sa-i faca niste cumparaturi. Cand s-a intors, Geta curatase toti cartofii din casa, pentru ca, spunea ea, avea musafiri la masa, acestia fiind, se intelege, cei din televizor.

Viorica, o alta doamna in varsta, imi cerea s-o duc la Paris cu caleasca. Cum nu puteam s-o refuzam, o puneam in scaunul cu rotile si-o scoteam pe terasa. Gata, am ajuns!, spuneam, si ea nu mai putea de bucurie. As vrea, zicea, sa ma duceti pe Champs élysées. Doar miscam scaunul un pic si dorinta ii era indeplinita. Unde ati mai vrea sa mergeti?, intrebam. Pai, in Cartierul Latin! Nimic, mai simplu, cartierul acesta se afla in celalalt capat al terasei. Viorica era foarte fericita.

Tanti Veta era de la tara. Ea voia tot timpul pe trotineta. Si mai voia sa-i spunem lui Gheorghe din capul satului sa-i trimita si ei o sticla cu vin. Avea mereu chef sa soarba o gura, dar afurisitul de Gheorghe se facea ca n-o aude, desi ea ii trimitea intruna vorba!
Generalul V implinise 100 de ani. Ii spunea celei cu care sedea la masa, o batrana care avea obiceiul sa rada aproape continuu, cucoana, iti mai amintesti cand ne plimbam la Iasi pe alee, tinandu-ne de mana? Ea rade si zicea: Sigur, cum sa nu! Frumoasa mai erai, cucoana!, adauga generalul multumit. Un alt general nu dormea decat pe podea. Era veteran de razboi. Sta cu ochii in tavan si din timp in timp se salta de mijloc si striga cu mana dreapta ridicata in sus: La atac! Infirmierele il suiau de cateva ori pe noapte in pat, dar dumnealui se intorcea inapoi in... transee.

Maria locuia peste drum de noi. O vizita in fiecare zi ginerele sau. Ea ii cerea de fiecare data sa-i aduca mere si zahar. Facea zilnic dulceata dintr-un singur mar. Pe urma, a adus-o aici, dar seara o duceam acasa. Imediat ce ramanea singura isi baga pemparsul in frigider. I-am gasit dupa un timp frigiderul plin de pemparsi.

Flori era profesoara de chimie. Se nascuse in 1928, in acelasi an cu radioul. De ziua ei de nastere am sarbatorit-o cu tort si lumanari. A doua zi, m-a oprit sa ma intrebe de unde am stiut ca este ziua dumneai. I-am spus ca am aflat de la radio. V-a spus fratele meu?, s-a aratat ea surprinsa. Da, chiar el, i-am raspuns. Ceea ce a incantat-o.

Sanda avea o poseta in care aduna tot felul de lucruri: hartie igenica, servetele, linguri, furculite, prajituri. Ea mergea in baston, poseta i-o cara o insotitoare. Dorea mereu sa iasa in oras ca sa mearga la banca. Daca ne opuneam, devenea agitata, asa ca o luam de mana si spuneam haideti sa mergem la banca. Pana la poarta uita unde a plecat. Am obosit, zicea. Pot sa stau si eu peste noapte aici la hotelul dumneavoastra? Cat ma costa? Puteti, ii raspundeam. Cat priveste banii, ne socotim dupa ce ajungeti la banca. Pleca zilnic intr-acolo, dar nu ajungea niciodata!

Casa Geron, aflata in cartierul bucurestean Ferentari, inseamna in clipa de fata 40 de vieti de oameni ajunse aproape la capat. Oamenii acestia, care au varste cuprinse intre 64 si 93 de ani, au fost profesori universitari, doctori, arhitecti, contabili, ofiteri superiori, ingineri, ziaristi. Si au fost, oricat ar parea de necrezut, tineri si chiar copii, candva, in trecut. Nimic din ce au fost nu mai sunt. Nimic din ce au avut nu mai au. Ceva le-a mai ramas totusi. Dorinta de redeveni copii, ceea ce se si intampla in cazul multora dintre ei. Doctorita Aurelia Curaj admite ca ar fi mai potrivit sa-i spui institutiei pe care o conduce centru de copii batrani. Secretul e, zice psihologul Luminita Popa, sa poti sa te cobori la mintea lor. Sau sa urci, spune cat se poate de serios sefa centrului.

E aproape de pranz. In sufrageria de la parterul casei, o parte dintre locatari joaca tabinet. Nicole recita in vremea asta o poezie. E in franceza, are insa grija sa traduca si in romaneste. La Jana e mai simplu. Plange in toate limbile pamantului. Plange de drag ca si-a gasit papusa. O mangaie ca pe un copil si-i doreste un viitor cat mai fericit. Uite ca la Casa Geron viitorul nu este interzis! Numai ca au parte de el numai papusile. Ce s-au gandit cele doua doamne care sunt responsabile de buna functionare a centrului? Sa asigure macar trecutului un viitor. Trecutului ce se gaseste din abundenta in viata celor care au venit sa-si astepte sfarsitul aici. Prin urmare, au purces la intocmirea unui testament pentru fiecare dintre locatari. Un fel de jurnal retro al trecutului acestora. Mai precis, o ancheta psiho-sociala asupra parcursului vietii lor. Fara vreo intentie de a scotoci acolo unde nu trebuie.Tot ce se aduna in jurnal este incredintat, dupa momentul inevitabil al punctului final, urmasilor. De aici si ideea de testament. Totul e sa ai curaj sa-l deschizi si sa-l citesti. Doctorita Curaj a avut, si nu datorita numelui, sa-l transforme din idee in fapt de viata. Unul cu valoare stiintifica si, deopotriva, sentimentala.