Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Şcolile Spiru Haret sunt martorii unei epoci în care grija pentru luminarea poporului şi creşterea deşteaptă a viitorului copiilor a dus la punerea la punct şi ducerea la bun sfârşit a unui plan minunat: ridicarea de şcoli, ridicarea de şcoli chiar şi într-un cătun.
Acestea se întâmplau după anul 1864, când este promulgată Legea Instrucţiunii Publice ce punea în practică principiile moderne ale unui învăţământ public, general, gratuit şi obligatoriu. "Evident că din aplicarea acestor principii s-a născut necesitatea existenţei de localuri adecvate procesului de învăţământ, într-o Românie în care învăţământul rural, mai ales, era aproape inexistent. În consecinţă, după instituţionalizarea procesului de învăţământ prin crearea de ministere şi organisme care să coordoneze modernizarea învăţământului public( Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii a luat fiinţă în iunie 1862), după promulgarea de legi şi reglementări, au apărut firesc şi marile personalităţi de numele cărora se leagă dezvoltarea Şcolii româneşti”, ne spune doamna conferenţiar univesitar dr. Paulina Popoiu, director general al Muzeului Naţional al Satului Dimitrie Gusti(MNSDG).
Una dintre aceste minţile luminate a fost Spiru Haret. "Personalitate enciclopedică, Spiru Haret a fost matematician, astronom, profesor, academician, dar mai ales a fost un mare reformator al şcolii. În perioada în care a deţinut funcţia de mininistru al învăţământului (31 martie 1897-30 martie 1899; 14 februarie 1901- 20 decembrie 1904; 12 martie 1907-27 decembrie 1910) s-au construit circa 2000 de şcoli după planuri standardizate.”
Pentru că muzeul, în vederea organizării părţii de sud, avea nevoie de o şcoală Spiru Haret, s-au format echipe de cercetători care au mers pe teren să descopere aceste comori. Aşa s-a născut Proiectul cultural "Şcolile Spiru Haret – program al arhitecturii comunitare de-a lungul secolului XX”. În teren, cercetătorii au avut tot felul de surprize. Unele dintre aceste şcoli sunt funcţionale, altele sunt ruine, altele au devenit … cârciumi, altele … în funcţie de necesităţile locului.
Să revenim la istorie. "Anul care a marcat o cotitură în materie a fost 1896. Atunci s-a înfiinţat Casa Şcoalelor, care avea drept obiectiv şi construcţia de lăcaşuri pentru şcoli. Ulterior s-au construit localuri tip, de diferite mărimi, cu una pânâ la patru săli de clasă şi locuinţă pentru director. La construcţia şcolilor, chiar dacă se utilizau sau nu proiectele tip, sursa de finanţare o constituiau fie fondurile venite de la Casa Şcoalelor, fie fonduri obţinute pe plan local de la comunitate, mai ales prin donaţii ale unor familii importante”, ne arată Vivian Dragomir, director în MNSDG. Mari boieri s-au aflat printre donatori: Ion Ghica, Alexandru Marghiloman, Alice Rosetti, I.G. Lahovary, Mihail Struza, G.Gr. Cantacuzino, Paul Catargi, V. I. Brătianu.
Cum trebuia să arate o asemenea şcoală?
Arhitect Petru Mortu ne povesteşte cum s-a pus în practică visul şcolii pentru toţi copiii. "Reglementarea modului de construire a fost făcută cu ajutorul Regulamentului pentru construcţia localelor de şcoli primare urbane şi rurale, semnat de regele Carol I, la 21 septembrie 1893. (…) Pentru zona rurală articolul 16 al regulamentului menţionează trei modele: şcoala de cătun cu o singură clasă, şcoala inferioară cu o singură clasă şi locuinţa învăţătorului şi şcoala rurală superioară cu două sau trei săli de clasă şi locuinţa învăţătorului. (…) vestibulul acestor şcole va fi astfel dispus în cât să poată servi şi de vestiar, şi se va proceda cu o firidă lungă pentru punerea merindelor copiilor şi cu nişe pentru apa de băut şi lemne de foc tăiate. Şi cu posibilitatea realizării în cazul şcolilor d egradul I şi II a unei săli unde elevii să exerseze lucru manual. (…) Pentru finisaj se recomandă tencuielile drepte din var gras, fără profiluri adăugate, iar pentru tavan se specifică montarea pe şipci şi trestie. Pardoseala sălilor de clasă trebuia să fie făcută din lemn, fiind interzise cele din piatră, cărămidă, ciment sau pământ.” Pereţii şi tavanul erau văruiţi simplu, încălzirea să făcea cu sobe de cărămidă, fiind interzise cele din fontă, să nu fie copiii în pericol. Temperatura în sala de clasă pe timp de iarnă trebuia să fie de 14-16 grade Celsius. Felul mobilierului era şi el curpins îna ctul normativ. De asemenea, într-o sală de clasă existau: pupitrele, catedra, dulapuri, tabla, Biblia, icoana Mântuitorului sau a Fecioarei Maria, portretele suveranilor, dar şi obiecte necesare procesului didactic şi menţinerii curăţeniei. În concluzie, erau foarte aplicaţi şi atenţi.
Toate aceste informaţii şi multe altele le regăsim în lucrarea "Şcolile Spiru Haret', editată de Muzeul Naţional al Satului Dimitrie Gusti, prezentată în cadrul Conferinţei Naţionale de Conservare-restaurare "Doina Darvaş", desfăşurată în perioada 31 octombrie-1 noiembrie la Bucureşti.
Citește pe Antena3.ro
