Sfârşitul carierei unui ambasador neobişnuit

Alexandru Paleologu a fost rechemat în ţară pentru că se declarase reprezentantul demonstranţilor din Piaţa Universităţii

La sfârşitul lui mai, Alexandru Paleologu primea la ambasada din Paris telegrama prin care i se anunţa rechemarea sa definitivă din postul de ambasador al României în Franţa.

Din postura de reprezentant al statu­lui român, ambasadorul Paleologu se pronunţase public, în repetate rânduri, împotriva unor decizii ale puterii de la Bucureşti. De pildă, se declarase solidar cu manifestanţii din Piaţa Universităţii şi se autointitulase "ambasadorul golanilor".

Mo­nar­hist, criticase decizia Bucureştiului de a nu-l primi în ţară pe Regele Mihai. Puterea de la Bucureşti şi Ion Iliescu au fost prea puţin încântaţi de opiniile diplomatului. La câteva zi­le după anunţarea rezultatului ofici­al al alegerilor, ambasadorul Paleolo­gu a fost rechemat în ţară definitiv.

Alexandru Paleologu nu era di­plo­mat de carieră. Fusese trimis în di­plomaţie de regimul Ion Iliescu. L-a recomandat probabil statutul de intelectual, de vlăstar al vechii aristocraţii şi, nu în ultimul rând, aura de disident.

Despre cele patru luni petrecute în diplomaţie, Alexandru Paleologu a vorbit cu jurnaliştii francezi Marc Semo şi Claire Trean. Convorbirile au fost reunite în volumul "Minunatele amintiri ale unui ambasador al go­la­ni­lor", apărut în Franţa la sfârşitul lui 1990 şi în România un an mai târ­ziu.

În faţa celor doi jurnalişti, Paleologu şi-a exprimat opiniile despre diplomaţi şi diplomaţie şi şi-a explicat neobişnuitele gesturi. Despre di­plo­maţi, bunăoară, credea că nu este bine să fie nişte profesionişti în ade­vă­ratul sens al cuvântului, "să nu se prea omoare cu firea şi mai ales să nu facă exces de zel". Îi displăceau, de asemenea, abordările prea "teh­no­cra­te".

Regimului care-l făcuse am­ba­sa­dor credea că nu îi datorează mai ni­mic. Când şi-a prezentat scrisorile de acreditare, a povestit Paleologu, i-a spus preşedintelui François Mitterrand că reprezenta o putere provizorie, dar că se voia, "mai presus de orice, ambasadorul tinerilor care doborâseră dictatura şi care din aprilie 1990 au început să ocupe Piaţa Universităţii".
"Loialitatea mea se îndrepta spre aceşti tineri, s-a explicat Alexandru Paleologu, spre aceşti intelectuali care voiau şi încă mai vor ca sfârşitul tiraniei lui Ceauşescu să însemne ceva mai mult: să însemne sfârşitul unui întreg sistem."

Vădit nemulţumiţi de rebelul ambasador, reprezentanţii noii pu­teri l-au convocat la Bucureşti pentru discuţii. "Simţeam că revocarea mea fusese hotărâtă deja, le-a spus Paleologu ziariştilor francezi, dar că va fi amânată până după alegeri." De la aeroport, s-a oprit direct la Ministerul de Externe.

Imediat l-a primit Sergiu Celac, ministrul de Externe din acea perioadă. Au "flecărit agreabil" mai multe ore în jurul unui pahar cu whisky. "Nu mi-a pus nici o întrebare despre situaţia din Franţa, iar eu m-am abţinut să fac orice remarcă sau comentariu cu privire la ce se întâmpla în România, a descris ambasadorul tonul discuţiilor. (...) La sfârşitul întrevederii, mi-a su­gerat posibilitatea altor funcţii înalte, care m-ar fi obligat mai puţin la soli­da­ritate politică cu Guvernul."

A doua zi a conversat cu preşedintele Iliescu. "M-a primit foarte zâmbitor, şi-a amintit Paleologu, spunându-mi de la bun început că nu trebuie totuşi să uit că, fiind am­ba­sadorul României în Franţa, re­pre­zint o politică de stat şi că trebuie, totuşi, să o apăr, să o promovez, şi nu să o critic în mod public. Eu i-am răspuns: «Domnule preşedinte, un di­plomat nu e un papagal, el se gă­seş­te adesea în situaţii neprevăzute, când ho­tărăşte asupra atitudinii pe care o con­sideră cea mai adecvată şi mai fa­vorabilă intereselor ţării sale."

I-am amintit că încă de la numire îl prevenisem că nu voi renunţa la independenţa mea de spirit, nici la felul meu deschis de a vorbi. Tot foarte cordial, m-a întrebat atunci de ce îi sunt atât de ostil. I-am răspuns că sunt numai împotriva unora dintre acţiunile sale, care mi s-au părut inoportune, dacă nu chiar dăunătoare pen­tru interesele ţării. Am evocat Târgu-Mureşul şi celelalte episoade despre care am vorbit. Am insistat asupra vizei refuzate în ultima clipă Regelui Mihai, care voise să vină în ţara lui pentru a petrece Paş­te­le, dar fusese împiedicat să o facă. Ion Iliescu s-a arătat mirat că, "fiind mo­nar­hist, accept să reprezint o re­pu­bli­că. (...) Trebuie să recunosc că în­tâl­ni­rea s-a încheiat foarte cordial. Sim­ţeam că soarta îmi este pe­ce­tlui­tă".

Într-adevăr, nu s-a înşelat. Bu­le­ti­nele de ştiri de la 29 mai au anunţat sec şi fără alte explicaţii că "am­basadorul Alexandru Paleologu a fost rechemat definitiv în ţară, în­che­indu-şi misiunea în capitala Fran­ţei".


"Ambasadorul golanilor" se trăgea dintr-o veche familie boierească
Alexandru Paleologu s-a născut în 1919 la Bucureşti, într-o veche familie boierească, aparţinând elitei bucureştene a vremii. Tatăl său, Mi­hail, era de profesie avocat. A urmat cursurile Liceului "Spiru Haret" şi ale Facultăţii de Drept din Universitatea Bucureşti, dar nu a profesat niciodată. După 1945 a lucrat un an în Ministerul Afacerilor Externe, a studiat trei ani regia şi teatrologia la Institutul de Teatru, a lucrat ca asistent de regie la Teatrul Naţional şi la Teatrul Ar­matei din Bucureşti. De teamă să nu fie arestat, în 1950 s-a "autoexilat" din Capitală şi timp de cinci ani a trăit ascuns, sub identitate falsă. Parte din perioada "clan­destinităţii" şi-a petrecut-o la Câmpulung Muscel, unde s-a apro­piat de Constantin Noica, aflat acolo cu domiciliu obligatoriu. În acest timp, împotriva sa nu s-a pronunţat vreo condamnare, nici mă­car în lipsă. În 1955 s-a întors în Ca­pitală. După un an a fost angajat la Institutul de Istoria Artei al Academiei Române ca şi cercetător în do­me­niul artei bizantine. După pro­priile mărturisiri, era "complet ignorant în materie". Ob­ţinuse postul graţie relaţiilor de fa­milie: tatăl lui fusese prieten cu compozitorul Mihail Jora, care l-a recomandat academicianului Alexandru Oprescu, la acea dată directorul Institutului de Istoria Artei. Astfel, absolventul de Drept care-şi încercase până atunci norocul în felurite meserii - de la diplomat la achizitor de materiale pe şantier - a început o carieră de istoric al artelor. În 1959 a fost ares­tat şi condamnat la 14 ani de muncă silnică în ceea ce s-a numit ulterior "procesul grupului Noica-Pillat". Condamnaţii în acest lot au fost acuzaţi că citiseră scrieri ale lui Emil Cioran, autor interzis în Ro­mâ­nia acelor ani. A fost graţiat în 1964, o dată cu majoritatea deţinuţilor politic. La ieşirea din închisoare s-a an­gajat să colaboreze cu Securita­tea, după cum avea să măr­tu­ri­seas­că la începutul anilor '90. A fost rean­gajat la Institutul de Istoria Artei, secţia Teatru. Între 1967-1970 a lucrat ca secretar literar al Teatrului C.I. Nottara din Bucureşti, post "de răspundere", care presu­punea alcătuirea repertoriului, ale­gerea pieselor, menţinerea le­găturii cu autorii dramatici. În 1970 a fost angajat de Marin Preda ca redactor la Editura Cartea Româ­nească, unde avea să lucreze şase ani, până la pensio­nare. În plan literar a debutat ca licean, colaborând la diverse pu­blicaţii, precum Universul literar şi Gândirea. A reluat acti­vitatea pu­blicistică după ieşirea din în­chisoare, în 1964, scriind la diverse gazete lite­rare. A debutat editorial în 1970, la 51 de ani, cu volumul de studii şi eseuri "Spiri­tul şi litera", pentru care a primit Pre­miul Uniunii Scriitorilor. Breasla scriito­ri­ceas­că i-a mai re­cunoscut me­ritele încă de două ori, în 1978, pentru volumul "Treptele lumii sau calea către sine a lui Mihail Sadoveanu", şi în 1983, pentru "Al­chimia exis­tenţei".