Şi cu mâna-n sân şi cu sufletu-n Rai

Biroul Permanent Naţional al PSD a adoptat luni, 6 iulie 2009, un Plan de acţiune cuprinzând un număr de 24 de măsuri pentru ieşirea din criză.

Prezentat opiniei publice de către preşedintele partidului, Planul cuprinde, printre altele, măsuri precum reducerea TVA pentru pâine, carne de pui neprelucrată şi lapte precum şi plata TVA la încasarea facturii. Televiziunile s-au grăbit să ia în serios documentul, prezentându-l pe larg, comentându-l mai mult sau mai puţin binevoitor.

Gestul conducerii PSD e însă strict electoral. Deşi membru al Coaliţiei de guvernare, PSD ţine să arate românilor că e în opoziţie. Va fi convinsă opinia publică de acest lucru? Am serioase îndoieli. Pe vremuri, fiind internat în spital, am trăit o experienţă interesantă. În fiecare dimineaţă, asistentele şi surorile angajau cu mine discuţii despre ultimele evenimente politice sau mondene.

- Ştiţi, X se desparte de Y - îmi spunea câte o interlocutoare, cu acel aer sigur al românului care, de la Caragiale încoace, le ştie pe toate.
- Bine, bine, îi răspundeam, dar de unde aţi aflatĂ
- Păi, din ziare!
- Din care ziare?

La această întrebare, distinsa nu putea să-mi răspundă. Din lectura de-a valma a presei, îşi făcuse o convingere. Încercam s-o contrazic, atrăgîndu-i atenţia că, din ceea ce citisem şi eu cu atenţie, rezulta că lucrurile nu erau chiar atât de simple: X nu s-a despărţit de Y. Are de gând să se despartă. Interlocutoarea nu credea o iotă din ce-i spuneam. Pentru ea, un lucru complicat, cu nuanţe infinite, se reducea la un lucru simplu, otova.

Atunci am înţeles un adevăr de esenţă al opiniei publice. Spre deosebire de noi, specialiştii în politică, opinia publică sesizează dintr-un lucru complicat doar faptul simplu, brutal în lipsa sa de nuanţe. Din întreg gestul PSD, românii reţin doar un singur lucru: Că PSD vrea să fie şi cu mâna-n sân şi cu sufletu-n Rai!

NU TREBUIA SĂ SE ÎNTÂMPLE
Final de emisiune Zig-Zag cu Monica Iacob Ridzi. Tot ce-am citit despre scandalul zis şi 2 Mai mi-au format o convingere neclintită: ministrul Tineretului şi Sportului, o tânără politiciană care mi-e simpatică fie şi pentru faptul că diferă ca stil de baronii gherţoi din toate partidele, trebuie să demisioneze. Nu pentru că ar fi comis ceva ilegal. Nu pentru că ar fi implicată într-o afacere de corupţie. Trebuie să demisioneze, pentru că, în ipostaza de demnitar, a dat adversarilor politici posibilitatea de a provoca şi întreţine un uriaş scandal.

Mai înainte, Monica Iacob Ridzi dăduse curs suspiciunii că a fost lucrată de subordonaţi, mulţi dintre ei moşteniţi de la Autorităţile care au format, prin comasare, actualul minister. Nu-i exclus să fie aşa. La cei treizeci şi doi de ani ai săi, politiciana, venită de la Petroşani, a căzut în capcana întinsă de şmecherii dâmboviţeni. Care fie că au vrut s-o compromită, fie că au simţit miros de parale. Dacă lucrurile stau aşa, Monica Iacob Ridzi poate fi compătimită ca om. În nici un caz însă ca om politic. Pentru că omul politic poate fi urât sau admirat. Nu însă şi compătimit.

Tensiunea născută între mine şi interlocutor chiar din primele minute ale emisiunii a spulbe­rat posibilitatea oricărui dialog omenesc între noi doi. Dacă lucrurile ar fi stat altfel, mi-aş fi îngăduit săi povestesc tinerei politiciene două întâmplări.

Într-una din tabletele sale, Tudor Arghezi istoriseşte cum unui demnitar român, aflat într-un magazin de la Paris, i s-a pus în buzunar pe şest, pentru compromitere, o sticlă de vin. Prins la ieşire, omul nostru s-a zbătut zadarnic să arate că-i nevinovat. Francezii l-au ascultat într-un scepticism deplin.




De acord cu nevinovăţia omului, Tudor Arghezi e categoric în ce priveşte vinovăţia demnitarului. Trebuia să se gândească la posibilitatea de a fi compromis prin plasarea unei sticle de vin în bu­zunar. Dacă nu s-a gândit, înseamnă că e un prost demnitar. Şi trebuie să-şi dea demisia.

Pe vremea când lucram ca redactor şef adjunct la Scînteia tineretului, rămas de serviciu peste noapte din partea conducerii, m-am apucat să citesc în paginile venite de la corectură un discurs al lui Nicolae Ceauşescu. Era într-un moment când cuvântările lui Nicolae Ceauşescu nu mai aduceau nimic nou. Lectura discursurilor, interviurilor şi, în general, a documentelor oficiale rămânea în sarcina exclusivă a corectorului şi a capului limpede.

Eu însă probabil exasperat de timpul pierdut în redacţie (discursul venise târziu, pe la 2 noaptea), l-am citit. Observând o greşeală de corectură (banală!) am atras atenţia asupra ei tuturor celor din echipă de la şeful de secţie până la corector. Toţi m-au încredinţat că greşeala va fi îndreptată. Ca un făcut, greşeala a apărut.

A doua zi dimineaţa, la Secţia de presă a Comitetului Central al Partidului, cineva, care n-avea ce face s-a apucat să citească discursul tipărit în Scînteia Tineretului. Culmea ghinionului! Discursul apărea în dimineaţa respectivă la toate cotidianele centrale. S-a stârnit imediat un tărăboi uriaş. Urmarea? Am fost sancţionat cu mustrare scrisă cu avertisment, ultima sancţiune înaintea datului afară. Zadarnic am explicat eu că semnalasem greşeala tuturor celor din echipă. Mi s-a răspuns: Nu ne interesează. Trebuia să iei toate măsurile ca greşeala să nu apară.

La Zig-Zag, Monica Iacob Ritzi a susţinut cu încăpăţînare că n-are nici o vină pentru ce s-a întîmplat în derularea contractelor. Că ea nu era obligată să ştie bonitatea celor două firme. Că ea a semnat contractele prezentate de comisie. Are perfectă dreptate. Şi totuşi e vinovată. N-a luat toate măsurile ca să nu se întâmple ce s-a întâmplat.

ŞI DACĂ MĂ ÎNŞELAM?
Am tot explicat în ultimul timp că, intrând în campania pentru prezidenţiale, m-am hotărât să nu mai repet experienţa din anii anteriori (1996, dar şi 2000) când am fost chibiţ electoral. Indiferent cine va câştiga scrutinul din iarnă, nu mai vreau să mi se spună, pe stradă, că am fost şi eu învins sau că am fost învingător. Sunt prea bătrân şi prea trecut prin multe ca să mai pot fi activist într-o tabără sau în cealaltă.

Ca şi în 2004, când s-au confruntat Adrian Năstase şi Traian Băsescu, îmi propun să fiu, în acest an, un comentator al meciului decisiv şi nu membru al unei galerii. Mă gândesc îngrozit ce s-ar fi întâmplat dacă l-aş fi sprijinit pe Traian Băsescu. După victoria acestuia aş fi fost obligat să mă declar dezamăgit. Acest efort al meu a trezit multe suspiciuni. Unii au avansat ipoteza că m-aş fi vândut. Alţii, că aş fi şantajat de Traian Băsescu.

Dincolo de faptul că, scorpion fiind, e greu de crezut că aş putea suporta fie şi o clipă gândul că joc cum îmi cântă cineva, îmi dau seama că lui Traian Băsescu i se atribuie ceva care n-a făcut. Timp de cinci ani şi eu i-am pus în cârcă lui Traian Băsescu multe ticăloşii. Poate că le-a făcut. Dar dacă voi fi gândit şi eu asemenea celor care-i pun acum în cârcă ticăloşia de a mă şantaja?!