Şi, totuşi, ne macină dorul...

Ninge peste noi acest început de iunie cu petale de zâmbete. Nu avem dreptul să uităm că de doi ani suntem fără aer, de doi ani vocea lui ajunge la noi pe alte căi decât cele obişnuite. La 8 iunie 2007, Adrian Pintea îmbrăca mantia albă a Cavalerilor Templieri şi pleca să lupte pentru Iubire mai sus.

Nu ne-am obişnuit cu ideea că Adrian Pintea nu mai este printre noi, cum să reuşeşti să strecori viaţa acestei minţi strălucitoare şi cu talent uriaş, aplicat fiecărui rol în parte, într-o pagină de ziar? Poate vor exista câţiva ziarişti care vor vorbi despre marele lui talent, vor marca trecerea lui dincolo prin cine ştie ce evenimente impunătoare, vor apărea articole elogioase, însă numai cei care au respirat în ritmul lui îi simt lipsa acut. Atât de acut că-şi beau cafeaua de dimineaţă alături de el şi fumează o ţigară în compania lui, vorbindu-şi despre teatru, despre film, despre muzică, despre dreptate, despre iubire şi cavalerism. Inspira calm, seriozitate, privea fiecare element teatral cu inteligenţă, logic, fără oportunism. Felul lui de a fi, de a preda te obliga, fără să ţi se impună, să îţi schimbi atitudinea, să simţi, să priveşti, să stai departe de conflicte inutile, să te opreşti, să conştientizezi că este nevoie de iertare. Era actorul care trăia momentul la o intensitate ameţitoare, făcându-te să înţelegi că în răstimpul unei piese de teatru el conta cel mai puţin, iar tu, cel care îl ascultai şi-l priveai contai. A ars corăbiile fostelor iubiri, aidoma vikingilor pe care îi adora, pentru că i-a fost sortit să-şi găsească sufletul-pereche şi să fie împreună împotriva diferenţei de vârstă, a prejudecăţilor, a distanţei. Adrian Pintea s-a dezbărat de slăbiciunile acestei vieţi şi străbate universul pentru a se împlini.

"Îl iubesc pe Adrian dintotdeauna, poate dinainte să mă fi născut", acestea sunt cuvintele Laviniei. Iubirea dintre ei este mai presus de cuvinte, chiar mai presus de fire. Este o iubire care a depăşit toate barierele, o iubire mai puternică decât moartea. Cineva acolo sus le-a încrucişat destinul, le-a sortit să fie împreună, iar spiritul neliniştit numit Adrian Pintea a cunoscut împlinirea prin Lavinia. Ce poate fi mai copleşitor ca sentimentul unei legături profunde. Lavinia i-a stat alături fără timp, fără spaţiu, doar ei, atât şi nimic mai mult. "Mi-e dor de tine şi când te ţin de mână în somn", scria într-o dimineaţă Adrian un bilet pentru ea, lăsat pe masa din bucătărie. Dragostea adevărată nu dispare niciodată. Povestea lor încă se scrie... chiar şi dincolo, pentru că Adrian Pintea credea cu tot sufletul că este posibilă reîntoarcerea. "Orice trântă de pământ te face mai puternic. O dată ce te-ai ridicat eşti deja învingător. Sunt un om puternic. M-a cam costat, pentru că aveam un mare mare inamic, un luptător foarte serios, eu însumi. E bine să nu-ţi regizezi propria viaţă, trebuie lăsată să se întâmple, trebuie să te descurci într-o regie pe care n-o semnezi tu", spunea într-un interviu Adrian Pintea, iar nouă nu ne rămâne decât să-i dăm dreptate în fiecare zi fără el, amintindu-ne, iubindu-l, simţindu-i lipsa acut... Şi, totuşi, ne macină dorul de el...

CĂTRE LAVINIA PENTRU ADRIAN P.
"Imaginează-ţi lumea invers. Priveşte în jurul tău, ascultă şi taci. Nu s-a schimbat mare lucru, nu? Şi dacă nu ar fi atât de previzibil totul, ar putea deveni chiar interesant. Stări sufleteşti, intense, se împart gratuit la colţ de stradă. Străzile au devenit peste noapte sedii ale unor partide noi şi malefice. Visăm de dimineaţă şi  visăm urât de noapte. Şi chiar dacă eşti beneficiarul unui vis plăcut, tot te trezeşti dimineaţa întrebându-te dacă tăcerea lui mai ucide. A număra pe degete a devenit modalitatea cea mai simplă de a te vedea în oglindă, fiindcă alţi prieteni nu se mai socotesc. Deci ce mai poţi număra când cel mai simplu urmaş al lui unu, şi anume doi, devine pleonasm şi indică întotdeauna semnul Victoriei? Am învins s-a transformat în noaptea aceasta într-un răspuns la o întrebare neadresată. Altfel, toate sunt bune. Totul este aşa cum trebuie. Oamenii gândesc frumos, se iubesc, le pasă unora de ceilalţi. Păcat că se mai şi moare. Paradisul funcţionează. Atâta doar că în Rai a început să se fure în draci! Îţi iau totul doar dacă închizi ochii... de unde şi zicala, nu dormi pe tine sau hai mai repede că-ţi mănâncă câinii din traistă.  De aici, de la cel mai înalt nivel de educaţie socială, se transmite mesajul de cădere liberă. Alarmele uruie şi te îngrozesc. Ele fac să vibreze televizorul, iar dereglările provocate fac ca imaginea telenovelei să fie distorsionată. Ziare cad de pe mese şi ard până la pagina trei sau cinci, aprinse de arşiţa soarelui. Fata Morgana se desprinde din scrumul hârtiei şi se ridică la cer ca jertfă a păgânismului. Criza poporului anunţă iminenţa cotropirii. Armatelor pregătite de luptă le râd ochii oblici. Lăcrimează datorită suflului unei noi experienţe. Nimic nu anunţă o schimbare de intenţii. Aflat pe culmile disperării încerci să te agăţi de repere. Păsări necunoscute le vom vedea zburând pe vreme rea. Chiar dacă mai există pe alocuri, rândurile culturilor  s-au micşorat simţitor. Astfel s-a născut elita supravieţuitorilor. Este o specie nouă şi veche în acelaşi timp. Veritabili profesionişti urbani, sărăciţi din umilinţa altor naţii, au început să mănânce iarba verde, grasă şi proaspătă, consumând atent rezerve considerabile pentru confortul familiilor lor modeste. Ei aleargă zbuciumaţi înainte, înapoi, la dreapta şi la stânga nereuşind să facă decât drumul ce desenează insistent un semn. Nimeni nu vede, nimeni nu aude şi toţi ţipă la tine spunând zâmbind că aşa e viaţa. Marea s-a înnegrit iarăşi, în Deltă a ieşit un şarpe, iar podul de lemn aşezat peste apă a putrezit... nu sunt victime. Se vorbesc din ce în ce mai multe limbi la noi, dar nu de circulaţie. Poate vom avea o şansă şi vom fi lăsaţi să citim pe buze măcar. Iar dacă va trebui să cerem ceva putem face un semn... poate cineva ne va ajuta. Sau poate ne descurcăm şi singuri. Eu unul nu aş cere niciodată nimic. Popor frumos, iubeşte-ţi turiştii. Zâmbiţi pentru a nu lăsa să se vadă grimasa înfometării. Nu lăsaţi impresia de canibalism urban, cultural sau cum s-o defini el... Şi dacă tu nu mai eşti, cu iubire-ţi spun că nu ai pierdut nimic din acest spectacol de o frumuseţe macabră. Îmi este dor de tine, îmi beau cafeaua de dimineaţă vorbind cu tine astfel de lucruri şi adorm grăbit, visând frumos. Să fii liniştit! Şi eşti astfel, fiindcă simţim şi auzim ce vrei să ne spui... Cu drag, acelaşi prieten." (Marius Chivu, actor)

Doi ani...
"Doi ani... Dorul de Adi nu se poate contabiliza în ani. Nici în vorbe. E un dor esenţial. De ochii lui şi de zâmbetul lui trist. De  rasa lui. De inteligenţa şi fineţea lui. M-am întâlnit de vreo două ori cu el... în Vis. Clipea încet cu genele lui enorme înspre înţelegere şi iertare. Înspre binecuvântare. Zâmbea la fel de trist ca şi în trecerea lui spre pământ."
(Oana Pellea)

ATAŞAMENT
"Adrian Pintea era  înnobilat Cavaler al Templului şi deţinea funcţia de Mare Gardian al Marelui Priorat Magistral al României al Ordinului Suprem Militar al Templului din Ierusalim - OSMTH. "Unul dintre colegii lui, şi el membru al Ordinului nostru, i-a prezentat această organizaţie. Nu a intrat brusc. S-a informat, a vorbit cu mine în prealabil. După ce a intrat în Ordin a participat în mod direct la principalele noastre activităţi: apărarea creştinismului, acţiunile caritabile şi cercetarea documentelor privitoare la Ordin. S-a ataşat cu sufletul şi cu faptele de noi. A fost înnobilat Cavaler în toamna lui 2006, apoi a fost învestit Mare Gardian. Atracţia către istoricul tumultuos al Ordinului a fost unul dintre elementele care l-a determinat să vină alături de noi. Îl interesau dimensiunea pe care Ordinul a avut-o în timp, regulamentele şi disciplina şi, nu în ultimul rând, discuţiile referitoare la ceremonii şi la modul cum trebuie făcute. Trata cu foarte mare seriozitate Ordinul, ceremoniile. A fost un Cavaler al Teatrului Românesc şi un adevărat Cavaler Templier. La înmormântarea lui am pus lângă el mantia şi sabia. Au fost onoruri formate din opt membri ai Ordinului. Pentru că al nouălea era el! Cifra este importantă, pentru că aduce aminte de cei nouă fondatori ai Ordinului Templier."
(Excelenţa Sa Dan Vasiliu Mare Prior Magistral, OSMTH)

Ce mai zici, domnule?

"Ştiu că despre marii artişti se spune că, de fapt, nu pleacă niciodată dintre noi.

Că rămân aici, pentru posteritate, prin creaţiile lor. Şi atunci, mie de ce mi-e dor de Adrian Pintea? Probabil pentru că m-aş duce, din nou, în teatrul acela înţesat până la refuz, să-ncerc să-nţeleg fericirea şi nefericirea actorului «repetând» cu Barrymore.

Probabil pentru că aş vrea să răspund, din nou, la telefon şi să aud vocea aceea paradoxală, de lord englez pus pe şotii, spunând: «Şi? Ce mai zici, domnule?»

Probabil pentru că aş vrea să vină, din nou, în club, în spatele scenei şi să-mi spună: «Mă durea capul. Aţi cântat, v-am ascultat, mi-a trecut. Vă declar antinevralgicul meu de lux». Probabil de-asta mi-e dor de Adrian Pintea."
(Dan Teodorescu, Taxi)