Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Fie şi la o simplă privire, poţi descoperi că în uriaşa campanie mediatică dusă împotriva lui Traian Băsescu în ultimul timp, preşedintele în exerciţiu nu mai are nici un apărător. Nu e vorba despre condeie care să-l ridice în slăvi, cum se întâmpla în primii ani de mandat, când Traian Băsescu devenise subiectul unui deşănţat cult al personalităţii, ci despre condeie minimum corecte, care să ia atitudine faţă de atacuri fără nici o legătură cu deontologia.
Pe vremea când Traian Băsescu atinsese atotputernicia unui Ceauşescu, noi, câţiva jurnalişti care îndrăzniserăm să-i denunţăm derapajele, eram ciomăgiţi în ziarele şi la televiziunile arondate Administraţiei Prezidenţiale. Chiar dacă exagerate prin violenţa tonului, intervenţiile noastre erau rapid puse la punct.
Să ne reamintim câte scatoalce am încasat noi, cei câţiva jurnalişti, care îndrăzniserăm să avem întrebări despre afacerea cu jurnaliştii răpiţi, diversiune care făcuse să leşine de admiraţie presa autohtonă!
Azi, întreaga presă, având în centru trusturile Intact şi Realitatea-Caţavencu, duc împotriva lui Traian Băsescu o campanie ale cărei dimensiuni electorale nu pot scăpa omului cinstit. Pentru că una e să-l critici pe Traian Băsescu la vremea atotputerniciei sale de preşedinte şi alta e să-l critici în campania electorală. Deşi nu şi-a anunţat candidatura, Traian Băsescu e deja competitor. A-l ataca şi, mai ales, a-l ataca folosind mijloace incorecte din punct de vedere profesional înseamnă a te înscrie, chiar fără să vrei, de partea principalilor săi contracandidaţi. Sigur, ziarele şi televiziunile care duc o campanie agresivă împotriva lui Traian Băsescu nu-i ridică în slăvi pe Mircea Geoană şi Crin Antonescu. Unii ar putea argumenta că-i critică şi pe cei doi.
Da, dar prin concentrarea atacurilor asupra unuia dintre competitori şi, mai ales, prin folosirea unor mijloace incorecte ziarele şi televiziunile trec drept chibiţi electorali ai celor doi contracandidaţi, ai lui Mircea Geoană, îndeosebi.
Aceasta, deoarece strategia de campanie a lui Mircea Geoană include la loc de cinste trusturile de presă. Liderul PSD ezită să se angajeze într-o confruntare făţişă cu Traian Băsescu. Pe de o parte, pentru că se ştie perdant într-o astfel de confruntare. Pe de alta - pentru că, la guvernare fiind, PSD n-are interesul unei ruperi a Coaliţiei.
Aşa se explică un paradox. Deşi PSD se află la guvernare, Guvernul Boc e atacat de trusturile de presă doar sub aspectul de Guvern PD-L. Din simplul motiv că Traian Băsescu e liderul PD-L. Atacând PD-L, îl ataci pe Traian Băsescu în ipostaza acestuia de competitor.
Derapajele de la deontologie sunt o afacere care-i priveşte pe cei înscrişi cu sau fără voia lor în campania Care pe Care din acest an. N-am nici o îndoială că sunt şi jurnalişti care-l critică pe Traian Băsescu din convingere. Ei nu sunt totuşi conştienţi că astfel, fără să vrea, trec drept chibiţi electorali ai contracandidaţilor lui Traian Băsescu. Mie altceva mi-a atras atenţia.
Că toţi cei care, în primii ani de mandat, ne ciomăgeau pe noi, adversarii lui Traian Băsescu, invocând deontologia (de aici li s-a tras porecla de deontologi), nu reacţionează în nici un fel la gravele încălcări ale deontologiei de Marea Armată mediatică lansată împotriva candidatului Traian Băsescu. Dacă în 2005, 2006, chiar şi în 2007, noi, cei care-l criticam pe atotputernicul Traian Băsescu, aveam parte de acuzaţii privind încălcarea deontologiei, deşi nici vorbă nu era despre aşa ceva, azi, când zilnic presa încalcă deontologia în abordarea lui Traian Băsescu, deontologii nu reacţionează în nici un fel. Ba, mai mult, unii au început să-l atace violent pe Traian Băsescu. Din punct de vedere politic, e semnul cel mai grav pentru preşedinte: şobolanii părăsesc corabia! Din punct de vedere moral, e o ticăloşie.
La vremea respectivă, când erau întrebaţi de ce-l ridică în slăvi pe Traian Băsescu, deontologii răspundeau că ei cred în domnul preşedinte. Credinţa într-un om se vede însă doar când omul respectiv e în cumpănă. A-l răsfăţa când e puternic şi a-l ciomăgi când nu mai e sau e pe cale să nu mai fie rămâne expresia celui mai jalnic oportunism.
Jurnalistul ca valoare de întrebuinţare
Vineri, 24 iulie 2009, la taifasul cu Stelian Tănase, Mircea Dinescu a povestit cum i-a trimis Traian Băsescu un tort în 2004, în campania electorală, ca semn de mulţumire pentru că acceptase să apară într-un clip al candidatului Alianţei D.A. Poetul şi-a amintit acest moment pentru a semnala că acelaşi Traian Băsescu îl acuza, nu demult, că ar fi vândut eternului său adversar, Dinu Patriciu.
Nu ştiu dacă Mircea Dinescu a invocat această diferenţă de tratament din partea lui Traian Băsescu pentru a reliefa aiuritoarea inconsecvenţă a domnului preşedinte în exerciţiu sau pentru a-şi exprima surprinderea. Mircea Dinescu a trecut, ca şi mine, prin cei 20 de ani de băltoacă politică postdecembristă. Ţinând cont de acest adevăr, nu cred să-i mai producă tresăriri sentimentale astfel de schimbări la faţă ale politicienilor.
Nu numai Traian Băsescu, dar şi toţi ceilalţi membri ai clanului zis şi clasa politică nu dau doi bani pe cel care trudeşte cu condeiul: jurnalist, scriitor. Pentru politician, jurnalistul e o valoare de întrebuinţare. Eşti bun câtă vreme îi serveşti interesul. Interesul de a ajunge la putere sau de a rămâne la putere.
Mulţi dintre tinerii confraţi mi s-au plâns că, după ce au ajuns la o funcţie în stat, politicienii nu le-au mai răspuns la telefon. Până atunci le răspundeau la orice oră din zi şi din noapte, îi felicitau de ziua de naştere, ba chiar le făceau curte. Şi eu am încercat pe vremuri această uimire. Până mi-am dat seama că politicianul are în gena sa tragerea pe sfoară. A jurnaliştilor, dar mai ales a electoratului. Nu giugiuleşte politicianul electoratul până se vede ales? După asta, timp de patru ani îl uită. Când vin noile alegeri, purcede iar să-l curteze, să-i promită. Ar fi doar un aspect al folosirii jurnalistului ca mijloc de întrebuinţare. Un aspect primitiv, butucănos. Există însă şi un aspect mai subtil.
Mi s-a întâmplat de numeroase ori până acum să apăr un politician împotriva nedreptăţilor făcute de adversarul mult mai puternic. Când acest adversar devenea ţinta unor nedreptăţi, îl apăram imediat în numele aceloraşi principii aplicate la celălalt. într-o formă mai mult sau mai puţin voalată, primul politician îmi reproşa faptul că l-am apărat pe adversarul său. El nu văzuse în gestul meu respectarea unor principii. Văzuse un fel de prezenţă activă în armata sa. Există vreun remediu la posibila dezamăgire provocată jurnalistului cinstit de politicianul care l-a considerat o simplă valoare de întrebuinţare? Există, desigur. Se numeşte abordarea politicienilor cu instrumentele lucidităţii reci. Pentru noi, jurnaliştii, spectacolul politic trebuie privit şi comentat cu lipsa de suflet a cronicarului de spectacol.
