Socrate

Lecţiile de română predate de un profesor extraordinar au fost modelul pe care l-a urmat Ion Caramitru când şi-a construit personajul. Socrate, la fel ca exemplul din viaţa reală, este un profesor atipic pentru epoca respectivă

Într-o perioadă în care politizarea şcolii atinsese nebunia, Ion Caramitru a construit personajul ca pe un profesor atipic.

Lecţiile de română predate de un profesor extraordinar au fost modelul pe care l-a urmat Ion Caramitru când şi-a construit personajul. Socrate, la fel ca exemplul din viaţa reală, este un profesor atipic pentru epoca respectivă. “Am făcut tot ce am putut ca să modi­fic scenariul care era iniţial. Am lucrat împreună cu Tamara Buciuceanu-Botez, am creat situaţii pe care noi le-am impus. Am folosit vag nota de scenariu care era. Am căutat să fac materia cât mai viabilă. Am încercat ca pe personajul meu să-l fac un profesor atipic pentru epoca respectivă, în care erau organizaţii de pionieri şi utecişti, iar politizarea şcolii atinsese nebunia.

Şi-atunci, mi-am conceput personajul atipic. Probabil că asta a fost ceea ce a generat iubire din partea publicului. El nu era aşa în scenariul iniţial. Eu am avut în şcoală profesori atipici. Aşa a fost profesorul meu de română, care era un împătimit de Eminescu şi de la care am putut afla lucruri care erau interzise în şcolă, despre Eminescu şi despre alţi autori români. Lecţiile de română cu acest profesor erau fascinante, tocmai pentru că se dezlipea violent de linia de partid, de linia oficială.

ATIPIC. Amintirile din liceu l-au ghidat pe actorul Ion Caramitru în fiecare secundă în care l-a întruchipat pe Socrate. “Am avut în spate un exemplu şi, fără doar şi poate, atunci când joci un personaj te identifici şi cu imaginea pe care tu, ca artist, ţi-o faci despre un om. Despre un personaj cu acele trăsături. Şi-l construieşti. Eu l-am construit ca atare, ştiind încă foarte limpede care este tempe­­ratura mediului şcolii. În fond, un artist trăieşte din amintirile lui din copilărie.

Citește pe Antena3.ro

Michelangelo a pictat o femeie bolnavă de cancer în Capela Sixtină. Experţii lansează o nouă teorie revoluţionară

De bine, de rău a fost primul film şi apoi, când s-a continuat, au fost primele filme care s-au ocupat de mediul şcolăresc. Căutând să însăileze evenimente, relaţii, patimi, care au o anumită combustie la vârstele adolescentine. Elevii mergeau la film văzând situaţii care se petreceau mai mult sau mai puţin realist în şcoala lor, ceea ce nu e puţin lucru. Asta a atras în principal. Sigur, deliciul dialogurilor între Isoscel şi Socrate care introduceau în atmosfera de cancelarie şi micile mari pasiuni ale elevilor, cunoscute, care apar şi în film.‘‘

Trist, dar adevărat

Pentru împătimiţii seriei “Liceenii”, lipsa lui Socrate din “Liceenii rock ’n’ roll” şi din “Licee­nii în alertă” a fost o mare dezamăgire. Ion Caramitru mărturiseşte: “Celelalte două n-am vrut să le mai fac. Am refuzat să mai joc, pur şi simplu. Şi regizorul Corjos ştie. O în­tâm­plare mi-a sucit mintea. Îmi amintesc când m-am tre­zit, într-o pauză de filmare, când stăteam în cur­tea şcolii, cu un tip pe care vag îl cunoş­team, care s-a apropiat de mine şi a intrat în vorbă. «Sa­lut! Ce faci? Nu mă mai cunoşti?» Avea o servietă ma­re. I-am spus: «Măi, te ştiu, dar nu ştiu de unde». «Păi am făcut sport împreună, eram în lo­tul de juniori al României, am făcut atle­tism, ai uitat? Sunt...». I-am spus că da, dar a trecut mult timp şi l-am întrebat ce face acolo. «Ştii că eu eram la Dinamo», a zis el. «Da», am spus eu. «Eee, fac pe acolo», a zis el. L-am întrebat dacă lucrează la securitate şi mi-a confirmat, apoi i-am spus: «Şi? Ce faci aici?». «Păi, îi văd pe copiii mai înzestraţi», mi-a răspuns. Am aflat mai târ­ziu, imediat după ’89, cum Securitatea lucra în şcoală. Căuta copii mai înzestraţi, îi pregătea încă din liceu sau din şcoală, ca să intre în rân­durile lor. Asta a fost pentru mine înnebunitor. Tot ce... Faptul că am văzut pe cineva, în carne şi oase, care venea în şcoa­lă ca să urmărească elevii. Să vadă care sunt cei mai buni, după care începea un peri­plu psihologic. Se duceau la pă­rinţi, le lăudau copilul, le propuneau ajutorul pen­tru ca tânărul să intre într-o facultate mai bună. Şi-i luau. Trist, dar ade­vărat”.