x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Special Socrul meu, prinţul Leopold, era unul din oamenii cei mai încântători

Socrul meu, prinţul Leopold, era unul din oamenii cei mai încântători

02 Mar 2013   •   00:41
Socrul meu, prinţul Leopold, era unul din oamenii cei mai încântători
Maria, regina României – Povestea vieţii mele (105)
Prinţul Leopold, desigur, nu avea înfăţişarea unui om al cărui refuz sau învoire să poată dezlănţui un mare război; o fiinţă mai blândă, mai iubitoare de pace, nu se poate închipui. Acum era el capul familiei. Era  căsătorit cu Antonia, infanta Portugaliei, fiica reginei Maria de Gloria, al cărei soţ era şi prinţ de Coburg, văr al doilea cu soţul reginei Victoria. În afară de Ferdinand, prinţul Leopold mai avea doi copii: William şi Charles.

William, cu toate că avea o fire bună şi alesă, nu moştenise nimic din frumuseţea lui Ferdinand; predispus să se îngraşe avea trăsăturile prea rotunjite, iar nasul de acvilă, bine cunoscut al familiei de Hohenzollern, lipsea din chipul lui rotund şi vesel. Era plin de ceea ce  Shakespeare numeşte “laptele umanei duioşii” şi nu prea era fericit în căsnicia lui cu o nepoată a împărătesei Elisabeta a Austriei. Această pereche, nepotrivită avea o fată şi doi băieţi gemeni.

Fratele mai mic al lui Ferdinand nu era lipsit de frumuseţe. Era înalt, zvelt şi chipeş, lucru de care părea nemărginit de mândru. De fapt, se arăta cam prea mulţumit de el însuşi şi avea în mersul lui ceva din îngâmfarea păunului. Se socotea tot atât de deştept pe cât era de frumos şi uneori mă miram cum izbutea să-şi impună voinţa fratelui său, Ferdinand, care nu numai că-l întrecea ca vărstă dar şi în toate celelalte privinţe.

După un an sau doi, Charles, în familie Carlo, se căsători cu o vară primară a sa, prinţesa Josephina a Belgiei (sora lui Albert, fostul rege al Belgiei), care era obişnuită să-l admire ca pe un copil şi urmă astfel până la sfârşitul vieţii, măcar că şi ea îi era superioară din toate punctele de vedere. Poate că au fost ceasuri în care şi-a dat ea seama de aceasta, dar niciodată n-a arătat-o, astfel încât îngâmfarea lui crescu neîncetat, ajungând, uneori, foarte displăcută pentru ai lui.

Ferdinanda avea  o neîncredere în sine aproape durereoasă şi era cât se poate de modest; pe când fratele său, alb ca laptele şi cu mijlocul ca de viespe, avea însuşiri opuse. Ferdinand se arăta de o smerenie neînţeleasă, faţă de încrezutele aptitudini ale fratelui său. Eu însă, îi priveam pe toţi cu ochi nedestonici la cumpănirea firii  omeneşti şi eram gata să preţuiesc pe fiecare om, după valoarea ce-şi închipuia că o are.

După cum am mai spus mai sus, socrul meu, prinţul Leopold, era unul din oamenii cei mai încăntători, din vremea lui. Deştept, erudit, frumos – având ceva din modestia lui Ferdinand, deşi mai puţin sfios – era cel mai desăvârşit “homme du monde”.

Niciodată n-am întâlnit un om mai puţin egoist. Trăia numai pentru alţii; îşi petrecea viaţa şi îşi cheltuia puterile alergând de colo-colo, de la un membru al familiei lui la altul, istovindu-se în îngrijirile date superbei lui soţii şi încântătoarei lui mame, bătrână şi surdă pe care  o iubea din toată inma.

Antonia sau Antoinette fusese o mare frumuseţe în vremea ei; una din acele frumuseţi clasice, care parcă se potrivesc anume cu portul malacofului. Avea profilul grecesc, umerii lăsaţi în jos, mâini lungi şi subiţiri, picioarele foarte mici şi inutile. Dar toată croiala fiinţei sale nu se potrivea cu moda din vreama ei. Văditei lipse de proporţie între trunchi şI picioare parcă-i lipsea malacoful. De o măreaţă aristocraţie în mişcări, păşea încet cu o ciudată legănare a şoldurilor. Îi plăceau găteala şi giuvaerurile şi cu toate că ducea viaţa unei fiinţe mereu bolnave era totdeauna îmbrăcată cât se poate  de elegant. Când am cunoscut-o eu sănătatea-i era demult adânc zdruncinată; n-am văzut-o decât bolnavă şi amestecându-se arareori în viaţa familiei.

Primirea noastră la gară fu deosebit de oficială. Curtea de la Sigmaringen, mică, era foarte bine orânduită ba chiar deosebit de pompoasă şi de ceremonioasă. Trăsurile erau cât se poate de arătoase, caii mari şi toţi de aceeaşi culoare  murgă; livrelele foarte elegante. Dar cu toate acestea domnea în Sigmaringen o atmosferă de intimitate încântătoare; care desfăta nespus de mult pe mama, îndrăgostită de tot ce era german.

×
Subiecte în articol: Regina Maria