Spre Nicula, pe jos, "în cote şi jerunche"

TRADIŢIE ● De hram, biserica de lemn este înconjurată de trei ori
An de an, la 15 august, cînd Mănăstirea Nicula din judeţul Cluj serbează hramul Adormirii Maicii Domnului, sute de mii de credincioşi din toată ţara se adună aici. Este cel mai mare fenomen religios din România.

Ţăranii din Transilvania vor să facă pelerinajul către Mănăstirea Nicula măcar o dată în viaţa lor pe jos. Şi cine vine o dată va veni şi a doua oară, indiferent dacă la pas, printre dealurile molcome sau cu trenul ori maşinile fiilor de la oraş. Oamenii sînt chemaţi aici de icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, care în 1699 a plîns mai multe zile. La Adormirea Maicii Domnului, cînd la Nicula este hram, mulţi oameni vin de la sute de kilometri, cu desagii în spate. Se opresc pe la diferite case din satele din drum, unde sînt hrăniţi şi adăpostiţi peste noapte. A doua zi o iau de la capăt, pe drumul credinţei.

După ce trec de serpentinele strînse care urcă din satul Nicula spre mănăstire şi ajung la poarta mare de lemn, pelerinii văd, în toată grandoarea lor, cele două biserici de zid ale mănăstirii. Pe cea bătrînă, de lemn, o descoperă ca pe o regină-mamă între clădirile celelalte abia cînd ajung sus. Credincioşii nu-şi lasă bagajele, nu caută mai întîi locuri de cazare. Merg cu tot ce au asupra lor şi înconjoară biserica de lemn de trei ori. Cei mai rîvnitori, "în cote şi jerunche". Unii o înconjoară şi pe cea veche de zid, apoi merg la icoana Preasfintei şi stau la rînd ore sau zile să o sărute, să se roage în faţa ei cu credinţă.

ÎN GENUNCHI. "Ţine de tradiţia pelerinajului", spune părintele arhimandrit Dumitru Cobzaru, sta-reţul mănăstirii. "La noi, pelerinajul are această componentă, a înconjurării în genunchi a bisericii de lemn. Întotdeauna pelerinajul implică asceza şi jertfa, de aceea oamenii vin pe jos de la kilometri îndepărtaţi din alte judeţe. Şi asta prin tradiţia de sute de ani, nu de acum, de ieri. Nu-s lucruri nici inventate, nici regizate, ele ţin de fiinţa românului, a ardeleanului. Ortodoxia, cum zice părintele Rafail Noica, trăieşte în noi."
Am văzut aceasta şi la Liturghia din duminica dinaintea praznicului Adormirii. Sute de credincioşi au stat în ploaie la slujbă, s-au împărtăşit cu trupul şi sîngele Domnului, au ascultat cuvîntul de învăţătură al părintelui stareţ. Mulţi dintre ei au mai aşteptat şi un sfat sau o binecuvîntare de la preoţii călugări, apoi, privind încă o dată în urmă, au pornit-o spre casele lor cu gîndul de a se întoarce la hram.

LĂCRIMARE. Mai sînt icoane făcătoare de minuni în ţară, însă la nici una dintre ele nu se strîng atîţia pelerini ca la Nicula, de hram. Poate că aici, unde biserica şi fiinţa neamului au fost cîndva ameninţate, a fost nevoie ca Maica Domnului să insufle şi să atragă mai mult la credinţă creştinii ortodocşi. A făcut minuni prin icoana ei de la Nicula. La 15 februarie 1699, icoana Maicii Domnului cu Pruncul în braţe a lăcrimat timp de 26 de zile, ca semn de întristare faţă de evenimentele ce urmau să aibă loc în 1700, cînd o parte din clericii şi laicii ardeleni au trecut la credinţa greco-catolică.

Istoria Mănăstirii Nicula începe în 1552, aici aflîndu-se o biserică de lemn în stil maramureşean, cu hramul Sfînta Treime. Cu mult înainte de aceasta, la 1326, se ştie că în aceste locuri era doar o pădure în care trăia un pustnic pe nume Nicolae. După el s-au numit ulterior şi satul şi mănăstirea. Biserica de lemn din 1552 a fost reînnoită între 1712-1714, însă în 1973 a căzut pradă unui incendiu, fiind strămutată aici o alta, datînd din secolul al XVII-lea. La 1659, la Nicula funcţiona o "şcoală împărătească" pentru copiii din împrejurimi, dascăli fiind călugării. În 1688, preotul ortodox Luca a pictat celebra icoană a Maicii Domnului, care a plîns în 1699. Vestea lăcrimatului minunat s-a dus în toată Transilvania. Tot mai mulţi oameni şi-au găsit alinarea rugîndu-se la icoana care s-a dovedit a fi făcătoare de minuni. Credincioşii şi-au dorit să aibă pe peretele de la răsărit o copie a icoanei. Monahii de la Nicula s-au gîndit să facă nişte izvoade ale ei şi apoi să picteze pe sticlă cu mare precizie, respectînd modelul iniţial. Aşa a înflorit aici o mare şcoală de pictură pe sticlă, prima din Ţările Române. Tradiţia pictării icoanelor este dusă mai departe şi astăzi la Nicula. Din cei 25 de monahi au mai mulţi veleităţi de iconar, dar mănăstirea nu-şi permite să-i lase să picteze decît pe doi dintre ei, părinţii Ilarion Mureşan şi Siluan Timbuş. E treabă la mănăstire. Părintele stareţ ne-a povestit că în vara aceasta s-a organizat la Nicula o tabără de pictură pentru copiii din judeţ.

UNICAT. Biserica de zid s-a construit în perioada 1875-1879-1905, pictura interioară a acesteia fiind realizată de profesorul Vasile Pascu în 1961. Iconostasul de aici este unicat în ţară, fiind sculptat din lemn de tei de către Samuil Keresteşiu din Tăşnad în 1938. Icoana Maicii Domnului cea făcătoare de minuni este aşezată în centrul acestui iconostas de lemn aurit. Pe un sistem de scripeţi, icoana este coborîtă în dreptul uşilor împărăteşti spre a fi venerată de credincioşi. Este un fel unic de păstrare şi cinstire a unei icoane. În timpul slujbelor, mai ales cînd se rostesc rugăciuni speciale către Maica Domnului, cum este Axionul, icoana este urcată. Biserica cea nouă de zid a trebuit să fie construită pentru că erau mari probleme de rezistenţă a terenului, dar şi pentru că nu e loc destul în cealaltă la marile sărbători.

În istoria vetrei monahale de la Nicula, anul 2001 reprezintă un nou început. S-a demarat construcţia unui întreg complex monahal şi cultural: biserica, centrul de studii patristice şi ecumenice, casa de creaţie, arhondaricul, clopotniţa şi un corp administrativ. Stăreţia a fost ridicată între 1978 şi 1989, în interiorul ei existînd şi un paraclis cu hramul Sfîntul Nicolae şi o colecţie de icoane vechi, pictate pe sticlă şi pe lemn, dar şi cărţi valoroase, între care un exemplar din Cazania lui Varlaam, tipărit la 1643.

Îngroparea

Adormirea Maicii Domnului este cea mai de seamă dintre sărbătorile dedicate Preasfintei Fecioare Maria. Tradiţia a transmis din generaţie în generaţie evenimentul trecerii Maicii la cer. Un înger i-a spus Preacuratei că peste trei zile va fi luată la Fiul ei. Bucurîndu-se nespus, ea s-a urcat în Muntele Măslinilor şi s-a rugat, iar apoi, coborîndu-se la casa ei, a ţinut post şi s-a pregătit pentru sfîrşit. Apostolii, adunaţi de la marginile lumii unde erau plecaţi la propovăduire, au venit şi au îngropat trupul adormit al Maicii. Ajungînd în Ghetsimani, au aşezat trupul sfînt în mormînt, l-au pecetluit şi au aşteptat acolo trei zile pînă a venit şi Sfîntul Toma, care n-a ajuns la timp. Apostolul Toma a cerut atunci să vadă şi el chipul adormit al Sfintei Maria, iar cînd au deschis, au aflat mormîntul fără sfîntul ei trup. Acolo se afla doar giulgiul ei, lăsat ca mărturie a mutării Născătoarei de Dumnezeu, cu trup cu tot, la ceruri.

Citește pe Antena3.ro