Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
O mare de flori, lume de nu aveai loc să arunci un ac – artişti şi oameni oarecare –, iar, la final, aplauze, multe aplauze… Acesta a fost “decorul” trist în care Unicul Ştefan Iordache şi-a jucat cel din urmă rol aici, pe pămînt. Pentru că în Ceruri vor urma altele. Ieri, sicriul cu trupul neînsufleţit al artistului a fost depus în Foaierul Naţionalului bucureştean, după care întregul cortegiu a plecat spre localitatea Gruiu, unde Ştefan Iordache va fi astăzi înmormîntat.
“Fane, ce mai viaţă-i pe ecrane!”
- de Eliza Dumitrescu
Cum ştiam că au fost colegi de an la facultate, mă aşteptam ca Valentin Uritescu să ne vorbească despre anii frumoşi şi nebuni ai formării lor ca actori ai unei generaţii dăruite cu har.
Aveam şi întrebări, dar firul discuţiei a fost unul cu cîntec.
Un cîntec care echivalează cu o promisiune făcută între doi colegi de o viaţă şi de o scenă, la cîrciuma lui Popescu, la doi paşi de Turnul Eiffel. Cîntarea începe şi se încheie ca o epistolă. Între aceste note de vîrf, chipul lui Ştefan Iordache se compune elegant din tuşe simple, din frînturi de vorbe şi de gesturi a căror elocvenţă doar un om al scenei o putea percepe şi reda după ani, cu acuitate. Am păstrat întrebările pentru mai tîrziu şi l-am lăsat pe Vali să-i cînte lui Ştefan aşa cum i-a promis.
Citește pe Antena3.ro
Cîntarea
“Ai plecat şi n-am cum să-ţi cînt cum am vorbit atunci, la Paris, în restaurantul domnului Popescu… Mi-e teamă să nu mă ia lumea de nebun … Dar nu te teme, după ce lucrurile se vor mai linişti voi veni la tine cu Nelu Ploieşteanu şi, discret, aşa cum îţi plăcea ţie, ţi-o vom zice …
Prietenia mea cu Ştefan Iordache a fost una specială, bazată pe meserie mai mult decît pe discuţiile inspirate la un pahar cu unul sau mai mulţi prieteni, mai ales la “Şarpele Roşu” ori în altă parte unde se găsea, obligatoriu taraf. Pentru că acest uriaş actor avea un soi de boierie … de neînţeles pentru mine, ardelean prozaic care nu prea înţelege olteanul aplecat cîteodată pe cîntec şi voie bună. Acum, cînd spiritul său colindă şi după datină şi rînduieli bisericeşti noi suntem în priveghi, vă voi povesti o întâmplare neştiută de nimeni…
“Cel mai iubit dintre pămînteni”
La 21 ianuarie 1994, Şerban Marinescu însoţit de producător şi de ceilalţi oameni importanţi care au muncit la filmul “Cel mai iubit dintre pămînteni” ne îndreptam spre Paris. La premieră, filmul s-a prezentat trunchiat, lipsit de un calup destul de mare, din … “motive tehnice” cum se zice … mă rog… D-aia ziceam că “ne îndreptam”. Şerban mi-a făcut acest hatîr dintr-o socoteală bine pusă la punct. La Paris, din distribuţia filmului am fost doar noi doi : Ştefan Iordache – “Cel mai iubit dintre pămînteni” – şi eu, doctorul puţin trăznit care îi demonstrează într-o manieră trăznită şi ea “Celui mai iubit dintre pămînteni” că nu are cancer (Doamne Dumnezeule, necăjiţi mai suntem şi neputincioşi noi oamenii …). Filmul a fost prezentat în sala de spectacol a consulatului român la Paris dar înaintea prezentării, Ştefan şi cu mine urma să interpretăm patru bijuterii din proza marelui Caragiale. Era text mult şi ne intra greu în cap. Pe de altă parte, Şerban avea şi el probleme tehnice greu de pus la punct. Totul părea că ne îndreaptă spre dezastru … “Ce facem Vali, vom fi proşti, spunea Ştefan iar eu: “Stai blînd Ştefane, noi şi cînd suntem proşti tot buni rămînem. Hai să mai repetăm!” Sala arhiplină zumzăia … Mulţi oameni importanţi : Vătăşescu, Dan Hăulică, Biţă Banu, Tocilescu, critici, politicieni, afacerişti … Virgil Tănase ne prezintă în franceză, aplauze … întuneric … gongurile … ne facem cruce şi … începem. Totul a ieşit fără cusur. La al patrulea rînd de aplauze primim flori de la Vătăşescu.
Fata care le aduce zice: “Citiţi cartea de vizită”. Mă uit la Ştefan, dă din cap că nu vrea, niciodată nu se repezea, asta dintr-un bun simţ al lui. Dau să citesc dar speriat zic: “N-am ochelarii la mine.” “Luaţi-i pe-ai mei!”, răspunde cineva din public. “Vă mulţumesc dar la mine stîngul e mai mare ca dreptul.” Sala rîde şi aplaudă… Ştefan zîmbeşte şi îmi întinde ochelarii lui. Văd destul de bine … Citesc: “Pentru toţi dezmoşteniţii şi agitaţii din lumea asta, Hamleţii, Hoganii şi Ambasadorul României la Paris”. Sala aplaudă… La recepţie ajungem după ce s-a cam topit totul … Ne uităm unul la altul cînd brusc suntem flancaţi de două doamne în vîrstă care ne trag după dînsele. Pe mine mă amuză, pe Ştefan îl irită uşor – nu-i plăceau familiarismele de niciun fel. Ne-au poftit pe două fotolii. El s-a aşezat uşor iritat…
Prinţesa
În faţa noastră, o doamnă venerabilă, aspră, viguroasă,
distinsă zice: “V-o fi foame. Stolnice fă-ţi datoria.” Şi “stolnicul”, trecut
şi dînsul de optzeci de ani, ca toţi stejarii din încăperea aceea aduce două
tăvi pline cu bunătăţi … Venerabila doamnă zice: “Pentru că eu cunosc bine
lumea asta, m-am gîndit să opresc cîte ceva pentru sufletele voastre. Domnilor
artişti, cînd mătuşa mea l-a convins pe Titulescu să cumpere acest palat pentru
ţară, eram de o şchioapă. L-a ales pentru că
avea sală de spectacol şi ea a iubit mult teatrul şi artiştii … Avea destui ani
cînd Ferdinand îi făcea curte. Circula catrenul ale cărui ultime două versuri
sunau cam aşa: “Toată lumea bea Jidvei/ Doar Ferdinand bea Ştirbei” … Mie nu-mi
plac actorii francezi. Sunt teatrali însă dumneavostră domnilor “tineri-bătrîni”
aveţi har şi candoare, ca toţi marii actori şi din vulgarul şi pornograficul
Caragiale aţi făcut bici care m-a atins pe mine unde mă doare. Apoi s-a
ridicat, ne-a sărutat pe obraji şi zicînd: “Vă mulţumesc pentru seara asta”,
s-a răsucit tinereşte şi a plecat. Vătăşescu ne întreabă: “Ştiţi cine e?” Nu,
am zis. “E prinţesa Caragea. Uite acolo rămăşiţele Ştirbeilor, Cantacuzino,
Pantazi, Caliope”. În drum spre cîrciuma lui Popescu – rar de tot spunea
restaurant – îmi zice: “Mă Vali, tu crezi sincer, da’ sincer, că eşti mai mare
ca mine?” Zic: “Dar sîntem de aceeaşi vîrstă, Ştefane”. “Ca actor, cabotinule”.
“Nu, Ştefane, tu eşti o personalitate iar eu, un comedian de mare succes aşa
cum de altfel şi scrie în program.”
Promisiune lîngă Eiffel
Filmul a avut un mare succes. După vizionare am tras la cîrciuma lui Popescu, aproape de turnul Eiffel. A fost splendid şi, spre mirarea mea, nu-mi plac cîrciumile, am stat pînă la sfîrşit, cînd Ştefan a chemat lăutarul (Popescu avea taraf), i-a vîrît zece dolari în buzunar şi l-a pus să cînte “Oltean sînt, oltean îmi zice”.
Ne-am binedispus cu toţii mai puţin eu care m-am îmbătat şi la un moment dat am început: “La temniţa cu capaceee/ Unde toţi şmecherii zaceee/Şmecherii din tot raionu Crîngaşi şi Pantelimonuuu/
Şi-aoleu ce rău i-aiceaaa/Fane, ce mai viaţă pe ecraneee!!!” Lui Ştefan i-a plăcut atît de mult încît m-a pupat pe obraji, chestie care nu îi plăcea în ruptul capului. A făcut-o ca să-mi spună: “Nu fii necăjit. Tu eşti un mare comedian! Bun în comedie, dramă şi tragedie. Ce? Nu-i destul? Eu sînt o personalitate, dar în comedie nu-s bun.” Iubite prieten, ai fost de departe şeful promoţiei 1959-1963.
Dormi în pace!
La Gruiu, lîngă sătenii lui
Ieri a fost soare. A fost o vreme plăcută… Ne place să credem că Dumnezeu a vrut să le mai mîngîie sufletele celor care-l plîng pe marele nostru Ştefan Iordache. A fost soare şi la Gruiu. Acolo unde cu puţine minute înainte de ora 16:00 au plîns clopotele îndată ce trupul neînsufleţit al actorului a fost adus pe poarta bisericii. Ştefan Iordache a intrat în biserica din Gruiu pentru ultima dată. “Venea des pe aici cu domnul Papaiani, să ia apă”, îşi amintesc oamenii din Gruiu. Sătenii îl plîng sincer pe magnificul Iordache şi-i încununează amintirea cu vorbe frumoase. “Nici n-avem ce să spunem de om bun ce-a fost. Respectuos. Cuminte. Cu bun-simţ. N-a zis că este marele artist. El a ţinut socoteală de noi, ţăranii. De toată lumea”, spune tanti Tuţica, o vecină. Acum, în momentele de rămas bun, fiecare are cîte o aducere-aminte. Îi plăceau mult de tot copiii, iar o femeie din sat îşi aminteşte că îndrăgitul actor a vrut odată să-i înfieze băiatul. “Aveam nepoţelele pe care le-am crescut… Stăteau şi ele prin curte, iar domnul Ştefan, cînd trecea pe aici, le lua pe la dînsul. «Tuţica – zice –, dacă zece fete aveam, una după alta, şedeam tare mîndru cu ele. Să le văd alergînd prin curtea mea».”
- R.I. Ancuţa
Aplauze, aplauze, aplauze…
- de Ramona Drăghici, Daniela Titire
“Închid uşa,
sting lumina, trag oblonul şi încui. Magazinul meu de vise nu mai vinde nimănui.
Plec cu gîndul nu ştiu unde, în apus sau în orient. Ai fost ultimul client”...
Cum o fi încăput, oare, atîta durere, ieri, în Foaierul Teatrului Naţional din Bucureşti, unde Ştefan Iordache “şi-a primit” pentru ultima dată prietenii... Numeroşii lui prieteni, oameni care l-au cunoscut, oameni care nu l-au cunoscut, colegii, mai tineri, mai bătîni, toţi au venit la EL, pentru că a fost, chiar a fost, Cel mai iubit dintre pămînteni.
Mitică Popescu, Marin Moraru, Gheorghe Dinică, George Motoi, Mircea Albulescu, Irina Petrescu, Coca Bloos, Ilinca Tomoroveanu, Traian Stănescu, Mihai Dinvale, Oana Pellea,
Victor Rebengiuc, Mariana Mihuţ, Dorel Vişan, Costel Constantin, Ion Lucian, Emil Hossu, George Alexandru, Maria Buză, Emilia Popescu, Margareta Pîslaru, Florina Cercel, Stere Gulea, George Mihăiţă, Tania Filip, Cezara Dafinescu, George Ivaşcu, Rodica Mandache, Beatrice Rancea, Tamara Buciuceanu, Medeea Marinescu, Vladimir Găitan, Ileana Stana Ionescu, Alexandru Dabija, Răzvan Popa, Cristi Minculescu – împreună cu trupa Iris – i-au adus Prietenului lor lumină şi flori, dar, mai ales, lacrimile lor. Cu toţii şi-au plîns în tăcere durerea despărţirii de Ştefanul lor drag... “Duminică dimineaţă, Dumnezeu i-a acoperit pe români cu frig. A fost un semn că sufletul lui Ştefan a îngheţat”, spunea Mircea Albulescu. “Uitaţi-vă în jur şi o să vedeţi ce a însemnat Ştefan Iordache”, a adăugat George Ivaşcu, privind la mulţimea din interiorul şi din afara Teatrului Naţional.
Aşteaptă-mă!
“Celui mai iubit dintre pămînteni” – Teatrul Ţăndărică, “S-a stins o flacără pe pămînt, s-a aprins o candelă în cer” – Romfilatelia, “Adio, marele meu prieten!” – Dan Piţa, “Om minunat, odihneşte-te în pace!” – Prietenii din Montreal, “Să odihnească în pace sufletul tău drag!” – Cornel Todea, sînt doar cîteva dintre mesajele care erau scrise pe coroane. Însă ceea a ce a sfîşiat inima tuturor celor care au citit stătea scris pe una dintre coroanele aşezate undeva mai în spate: “Aşteaptă-mă!” – Mihaela Tonitza-Iordache, soţia.
După slujba oficiată de un sobor de preoţi şi de episcopul vicar patriarhal Vincenţiu Ploieşteanu, slujbă care s-a încheiat în jurul orei 14:15, sicriul cu trupul neînsufleţit al lui Ştefan Iordache a fost scos din teatru, în ropote de aplauze. Convoiul funerar a plecat spre localitatea Gruiu, unde artistul nostru drag îşi va odihni somnul etern. Cortegiul s-a oprit şi în faţa casei sale din Bucureşti.
“Ne rămîne în memorie ca un învingător”
Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, a transmis un mesaj de condoleanţe: “Cu adîncă durere, am aflat de trecerea la cele veşnice a actorului Ştefan Iordache, personalitate binecunoscută a teatrului, filmului şi muzicii româneşti şi recunoscută în viaţa culturală internaţională. (...) Din viaţa sa, învăţăm dăruirea totală pentru artă şi cultură, slujirea cu abnegaţie a frumosului şi lupta continuă pentru impunerea valorilor în viaţa societăţii româneşti. Actorul Ştefan Iordache rămîne în memoria noastră ca un învingător, care a reuşit să răspîndească lumină şi curaj în inimile celor ce l-au văzut, l-au auzit şi l-au înţeles. Personal apreciem în mod deosebit altruismul şi românismul său pe care le-a cultivat constant, atît în cele trei domenii culturale (teatru, film şi muzică), cît şi în viaţa familială şi în relaţia cu cei apropiaţi.
Este foarte necesar ca neamul românesc să dezvolte conştiinţa valorilor, cinstindu-şi nu numai eroii, ci şi adunînd lumină din talentele cultivate cu dăruire de sine şi înţelepciune, în timp ce flacăra lor vie arde printre oameni spre a-i călăuzi spre înălţimi.
Cu durere şi părintească dragoste sîntem alături de familia regretatului Ştefan Iordache; lumina sufletului său nu s-a stins, ci s-a mutat în lumina neînserată. În acest ceas de vremelnică despărţire, înălţăm rugăciuni către Domnul nostru Iisus Hristos Cel înviat din morţi, ca să aşeze sufletul său în împărăţia Cerurilor, unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, ci viaţă fără de sfîrşit, iar pe toţi cei îndoliaţi să-i mîngîie şi să-i întărească întru nădejdea învierii de obşte şi în rugăciunea de pomenire a celui mutat la viaţa cerească. Veşnică lui pomenire din neam în neam!”.
Eternitate peste ultima lumînare
Cînta din vorbe, cînta adînc, cînta pînă-n toate cotloanele sfuletului “Ce cauţi tu în viaţa mea?”. De fapt, Ştefan Iordache a avut treabă mereu cu sufletele românilor. Le-a adus viaţă, viaţă din aceea care nu poate fi prinsă în tabele, nu poate fi înghesuită în cifre, nu poate fi supusă ecuaţiilor, a adus viaţă din aceea cu o boemă frumoasă în ea. Viaţa aceea cu “Ce frumos plouă pe frunza asta!”. Cînd îl vedeai pe Ştefan Iordache te apuca sentimentul acela de-ţi vine să faci plinul la maşină şi să laşi volanul să te ducă unde o vrea el, să te ducă de nebun volanul pînă-n Bucovina pe înserat. Am revăzut cu fiecare petec de piele frisonat “Cel mai iubit...”. Uriaşă creaţie a lui Ştefan Iordache. Şi m-a apucat o oftică din aceea grea, că n-are România destul neon să sclipească pînă departe cu firma ei, că e ţară mică şi nu se poate compara cu colosul american, cel care împinge la premiul Oscar filmele americane, pe de Niro. A ridicat privirea Ştefan şi a zis: “Îl plac pe de Niro, dar nu cred că sînt mai prejos de el”. Sînt mîndru de “Cel mai iubit dintre pămînteni”. De fiecare dată spunea Ştefan că tot ce a făcut a făcut sub stare de îndrăgostire. “Da, sînt îndrăgostit de viaţă”. A simţit în dimineaţa aceea că se duce şi a rostit: “Sînt creştin-ortodox, vă rog frumos, aprindeţi-mi o lumînare”. Ştefan a picurat eternitate românească în sufletele noastre.
- Florin Condurăţeanu
