Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Aşa cum unii români devin "paraziţii" puşcăriilor din statele civilizate, iată că, şi în România, mii de străini se abonează la acelaşi sistem. Anual, peste o mie de imigranţi, în marea lor majoritate din afara UE, fac puşcărie românească în două centre dedicate lor. Pe banii statului român devin astfel chiriaşi pentru o zi, o lună, până la doi ani. Deşi locului îi spun simplu "catch", unii străini recunosc că, dacă ar ieşi din cuşcă, n-ar avea unde să se ducă.
Jurnalul Naţional vă prezintă povestea imigranţilor "problemă" pentru care există o singură soluţie şi deopotrivă incontestabilă normă europeană. Penitenciarul lor. În România funcţionează două astfel de instituţii, cosmetizate sonor drept centre de cazare pentru străinii luaţi în custodia publică. La Arad şi la Otopeni, păstrându-şi speranţa fidelă în dosul unor gratii, zeci de străini ispăşesc o pedeapsă cu vina pe jumătate. Unii aşteaptă "liberarea" în ţara de origine, alţii trag cu dinţii să obţină statutul de azilant pe teritoriul României. O custodie deopotrivă aceeaşi pentru imigranţii depistaţi fără acte, pentru cei care trec fraudulos frontiera, pentru expulzaţi şi indezirabili. Fiecare însă e mânat de o raţiune proprie şi de o identitate pe care, de cele mai multe ori, refuză să o dezvăluie.
RETURNAŢII DE LA HOREA
În cuşca imigranţilor de la Horea, păsările dau cu ciocul în tavanul de sticlă. Străinii de aici îi spun simplu "catch", încleştându-şi mâinile în semnul unei păsări cu capul prins în frânghie şi aripile vâlvătaie.
"Păziţi, dar nu încătuşaţi", spune comisarul-şef Ştefan Dâmb, directorul centrului de la Horea, Arad. Aşa i-am găsit pe cei zece "chiriaşi" ai centrului. Curioşi, uşor revoltaţi, cu multe răspunsuri în aşteptare. "Dacă un român ar sta într-o astfel de închisoare în altă ţară sunt curios ce părere aţi avea?", se întreabă un irakian, rezident de aproape şase luni în aripa centrului, care pare mai mult un "izolator cu bare".
Din 2003, de când s-a deschis centrul la Horea, aici au ajuns doar returnaţii, adică cei care au fost depistaţi cu şedere ilegală pe teritoriul României, cei care au trecut fraudulos frontiera de stat şi cei aduşi în baza Convenţiei Dublin. Odată ajunşi în centru, ei intră automat în procedura de returnare în ţara de origine. Însă lucrurile se complică pe parcurs. Astfel, unii străini nu doresc să se întoarcă în ţările-"mamă" şi cer acces la procedura de azil. Nu îşi declară identitatea şi, în consecinţă, formalităţile devin dificile. Ei pot rămâne până la şase luni în centru, după care sunt eliberaţi, beneficiind de statutul de tolerat pe teritoriul României, timp în care trebuie să îşi facă singuri formele legale pentru a părăsi ţara. În cele mai multe cazuri sunt depistaţi şi readuşi în puşcărie, unde o iau de la capăt.
Statul român trebuie să le asigure în tot acest timp cazare, masă, igienă, acces la medic şi psiholog, drumurile la instanţele de judecată şi biletul de avion, uneori chiar escortă până în ţara de origine.
"În cazul cetăţenilor UE e mai uşor de părăsit teritoriul, pentru că, vă daţi seama, nu vor să rămână la noi în ţară. Cei care staţionează sunt şi cei care cer să rămână pe teritoriul ţării. Cei care sunt din UE pleacă automat, nu mai trebuie să cerem noi să-i expulzăm. Pe ceilalţi trebuie să-i ducem noi cu escortă până la avion, unii sunt duşi chiar până în ţările de origine", ne spune comisarul-şef Dâmb.
SADDU, SINGUR PRINTRE SINGURI
"Cele mai greoaie colaborări le avem cu Iran, Irak, unde există nişte legi ciudate, conform cărora, dacă cetăţenii reţinuţi de noi nu vor să se înapoieze în patrie, statul respectiv nu îi mai revendică! Pentru India, Asia, cercetările de identificare durează de la două la cinci luni!", ţine să sublinieze comisarul-şef.
L-am găsit în camera lui. Slab, debusolat, uitându-şi chiar speranţa. Singur printre singuri, irakianul Marwan Saddu (29 de ani) se află la Horea de aproape şase luni. Deşi îi urăşte pe americani, zice că ar fi lucrat pentru ei şofer. Într-o zi şi-a dat seama că lecţia e una singură întotdeauna. Să-şi ia zborul cu ochii închişi şi să ştie să-şi ducă povara fară a privi în urmă. Astfel a fost mânat înspre România. Din păcate pentru el, pământul eliberat de comunişti i-a oferit un loc sigur la "hotelul cu zăbrele". Şi dacă mai pui că, în tristeţea lui, singura care îi veghează zilele şi nopţile este o frumoasă, ai zice că durerea l-a educat cumva. Numai că frumoasa e un afiş lipsit de puls, care face legea prin visele amărâte ale unor imigranţi.
Saddu e un băiat firav, de un calm alarmant, ce prevesteşte întotdeauna o erupţie vulcanică. A ajuns la Horea în baza Convenţiei de la Dublin, după ce a fost depistat pe teritoriul Irlandei. Căutat prin sistemul Eurodac (baza europeană de amprente digitale), a fost identificat ca intrând pentru prima oară în România, ţară - conform principiilor convenţiei - în custodia căreia este înmânat până la finalizarea parcursului legal. În România a fost depistat ca imigrant ilegal de Biroul de Imigrări Arad. Aici a cerut dreptul de accesare a procedurii de azil. Un străin care primeşte acest drept poate ieşi din centrul închis şi este transferat, până află dacă este sau nu admis pentru procedura de azil, într-un centru deschis pentru refugiaţi.
În mare parte, susţine comisarul-şef Dâmb, "mulţi străini au practicat această metodă pentru a ieşi din centrul închis şi a fugi". În centrul deschis, străinii au program liber pe timpul zilei. Manevra a ajuns rapid şi la urechile lui Saddu, care i-a mai păcălit o dată pe vameşi şi a fugit în Irlanda.
Chircit în pat, adunându-şi bine cuvintele româneşti, se roagă pentru a i se aproba accesul la procedura de azil. Singura lui scăpare, România, nu e un moft, e un deziderat.
AKTAS ŞI TRUPA LUI DE TURCI
Încolonaţi, cei zece amărâţi, ţinând în mână fiecare câte o pâine feliată, raţia zilnică, se pregătesc să coboare sub escortă în sala de mese. Sub îndrumarea lui Aktas se urnesc şi turcii, deşi nu o să mănânce mai nimic. Fasole, cartofi, puţină ciorbă - "beah!", zic toţi în cor. În rest e bine că pot arde relaxat feştile una după alta, cum altfel, decât ca turcii.
De departe, Aktas e liderul lor. Are bani, le cumpără ţigări tuturor şi pe deasupra mai vrea să-i şi păcălească pe cei din centru că nu are cu ce-şi achita biletul de avion. Asta pentru că el e "professionnel" şi nu se încurcă în detalii financiare când vine vorba să-l trimită statul-gazdă acasă. A stat în multe ţări şi e singurul care priveşte peste gratii cu optimism, relaxat.
Aktas şi banda de turci aşteaptă să-i fraierească pe români
Aktas e un şmecher de duzină, care vorbeşte o franceză nativă, pentru că vine din Marsilia, unde, zice el, "are familie mare, cât un sat". Dezinvolt şi acaparator, e, cum s-ar spune, tipul combinator. Altminteri, adesea glumeşte, spunând că "poate să facă trafic de femei prin telefon, vorbind turceşte, că oricum aici nu-l înţelege nimeni". Deşi la Horea ar trebui să existe traducători, comisarul-şef e de părere că "mai ştiu şi ei să vorbească limbi străine".
Grupul celor cinci turci a ajuns la Horea în urmă cu o săptămână, când a fost depistat într-o maşină trecând fraudulos graniţa înspre Ungaria. Aktas s-a grăbit să-şi înmulţească familia franceză şi s-a gândit să-i treacă prin România pe bunii săi veri în "ţara oamenilor rafinaţi", cum îi place să se exprime. Pentru Aktas nu există limite şi nici constrângeri. Puterea indiferenţei l-a transformat într-o piatră încăpăţânată. Când îi va prosti şi pe români de bilet, cum a mai făcut şi cu alţii, înseamnă că şi-a negociat bine drumul înspre casă, deşi banii îi stau bine în cont. Turcia îl aşteaptă numai pentru a face cale întoarsă la Marsilia, "oraşul şmecherilor din port".
BĂCĂUANII DIN BANGLADESH ŞI FATA PREŞEDINTELUI
În prima cameră de pe culoarul prizonierilor, doi băieţi pişpirii din Bangladesh îşi pregătesc ritualul rugăciunii. Tineri, de n-ai zice că sunt taţi cu vechime în ţara lor. Mohammad Shabuddin şi amicul Siddiq Siddiq au avut până nu demult "paşaport de băcăuan", unde au lucrat - unul în construcţii, pe-un şatier, şi celălalt, într-o fabrică de confecţii. Un vis pentru care au plătit aproape 2.000 de euro pe când au plecat din ţara lor. Cum nimeni nu le-a mai prelungit contractul de muncă şi astfel nici permisul de şedere în România, cei doi au ajuns în urma unei razii la Horea. Fiecare prezintă în poze o familie îndestulată, însă nici unul dintre ei nu se gândeşte să se întoarcă. În versiunea lor, ar însemna să moară din cauza conflictelor politice şi religioase. Plus că le e ruşine şi de părinţii care i-au izbăvit într-o lume mai bună şi care nici n-au habar pe unde îşi fac de câteva luni rugăciunile. Hotărâţi să rămână în ţara femeilor frumoase, Siddiq şi Shabuddin şi-au sunat un conaţional cu acte din Bucureşti, în faţa căruia s-au făcut datori cât două vieţi în clipa în care acesta le-a plătit un avocat. Până când vor primi azil, cei doi îşi împart viaţa între rugăciuni, pozele din portofel şi "femeia-afiş". O femeie frumoasă, care tronează în camerele tuturor ca o zeiţă şi pe care scrie, fără de cuvinte şi neştiut de ei până atunci, Elena, fata preşedintelui.
Otopeni, închisoarea "dosarelor grele", a indezirabililor
EXPULZAŢII DE LA OTOPENI
Pentru băieţii de la Horea există însă o lume mai bună în celălalt capăt al ţării, un soi de loc al tuturor posibilităţilor.
Centrul Otopeni - aproape de ambasade, de vizitele prietenilor, de libertate, speră ei.
Mult europenizat şi fistichiu prin comparaţie cu Horea, Otopeniul e închisoarea "dosarelor grele". Aici, totul se închide şi deschide cu o singură cheie, ca-n Olanda, iar chiriaşii sunt cei care poartă o decizie judecătorească în frunte, pe care scrie mai mereu expulzat, uneori indezirabil. Cu alte cuvinte, fiecare dintre ei şi-a ispăşit o pedeapsă într-o puşcărie din România cu acte în regulă, iar acum, în urma deciziei judecătoreşti, staţionează până le vine rândul să plece acasă. Ca şi în cazul returnaţilor, şi ei pot cere accesul la procedura de azil rămânând în centru până la doi ani, după care devin toleraţi.
La Otopeni, "garsonii" sunt mult mai relaxaţi, poate şi pentru că pungaşul din ei s-a versat de-a lungul anilor printre vietaşii autohtoni. Abili, cu o şmecherie educată, nu la vedere, expulzaţii îşi spun poveştile, minţind mereu prin omisiune.
SAAD, ACEST JAMIE OLIVER AL BOBULUI DE OREZ
Pe Saad cică îl iubeşte o jurnalistă, care mai vine uneori şi-i aduce bomboane. Măcar de nevoie, sigur îl îndrăgesc colegii, pentru că e acest Jamie Oliver al bucătăriei cu gratii. De fapt, aşa l-au poreclit gardienii, care asistă la fiecare act culinar al irakianului în hol, acolo unde au improvizat o bucătărie a lor, separată de cea a centrului. Orez fiert, miel şi alte specialităţi musulmane, totul este preparat de Saad şi-a lui trupă de expulzaţi.
Mai toţi stau aici de mai bine de un an şi jumătate şi nici nu se gândesc să se întoarcă acasă, în Irak, ba când vine vorba să meargă la ambasadă se schimbă la faţă, zicând că vor azil.
Saad e pontos, mai ales când povesteşte ce "facultăţi" a făcut în ţară şi pe unde. Cam prin 2001 a venit în România. Nu a durat mult şi, la o petrecere, cu nişte prieteni, s-au încăierat şi aşa a fost să fie de i-a luat de tot pulsul unui ţigan. A făcut puşcărie prin multe locuri, dar cel mai nasol zice că i-a părut "la Capitală, de nu doreşte nimănui". Printre pungaşi s-a specializat, iar acum, cât mai stă pe aici, e doar la "masterat". Apoi va fi iar liber, tolerat, şi are el avocaţi buni, care să îl ajute să nu mai plece. Între timp primeşte vizitele admiratoarelor şi umple farfuriile cu boabe de orez şi carne de miel.
MICA "BANDĂ" A LUI MAMA
Liderul "bandei" e fără îndoială Danyal Mama, un irakian mic de statură, dar cu o voinţă de lider înnăscut. Creştin catolic, citeşte Biblia, se uită la televizor, dezbate politică, şi asta cam de doi ani. Are vechime în Bucureşti de prin '91. Arestat pentru tâlhărie, are în suflet flerul de pungaş şi nimic nu-i scapă. În felul lui, îi joacă pe degete pe toţi, pe limba lor. De când stă pe aici l-a cooptat în grup şi pe Bătrân, înţeleptul irakian bolnav de inimă. Hassin e unul dintre bărbaţii musulmani din garda veche, stăpân pe legea lui, mai ales când trebuie să se destăinuie unei femei. Hassin nu şi-a declarat la început identitatea, pentru că, spune el, ar fi lucrat într-o unitate militară în perioada regimului Saddam. În România a fost depistat ilegal şi se plânge mereu că nu are cine să-l ajute, că statul român nu-i oferă azil. Pe hol, cu băieţii însă, Hassin îşi revine din scenă şi recunoaşte că în România are nişte magazine de unde scoate bani buni. Băieţii râd conspirativ - "Hai moşule, nu mai minţi! Zi-le ce tare eşti tu!". În discuţie intervine, relaxat, indianul Sandhu, care îi îmbie la un ceai. Paşnicul Sandhu, cu părul albit la tâmple, tocmai ce şi-a ispăşit în urmă cu un an pedeapsa de omor calificat. Nici nu te mai blochează relaxarea lui când o zice, treci mai departe. Într-un colţ, un turc mic, cu zâmbet pervers, s-a vrut apatrid. În curând va pleca în Germania, ţara de unde a venit în urmă cu câţiva ani ca să cultive marijuana pe cernoziom românesc. "Eh, da' asta la noi e pe toate drumurile! Toţi fumează, natural, natural!", se bagă indianul în vorbă. Turcu' dă din cap, meditează şi rânjeşte, ca şi cum şi-ar spune că nu se lasă el înfrânt de fleacuri.
PRIZONIER DE ROMÂNIA
Monitorizaţi în permanenţă de forurile europene, precum United Nation Hight Comission for Refugees (UNHCR), directorii centrelor de custodie publică veghează cu atenţie la drepturile străinilor-problemă. Fini psihologi, deşi nu le convine tot timpul cu cine se confruntă, se fac datori în a-l ajuta şi asculta pe fiecare imigrant în parte, şi asta ca aceştia să nu se simtă constrânşi şi lipsiţi de drepturi.
În urmă cu câţiva ani, o condiţie necesară impusă României de UE a fost şi construirea la standarde europene a acestor centre de custodie publică pentru imigranţi. Astfel, România a fost nevoită să se alieze nu numai material, cât şi legislativ normelor comunitare. Cele două centre aparţin Oficiului Român pentru Imigrări (ORI) din cadrul MAI, cel care gestionează deopotrivă toate problemele strănilor cu sau fără acte pe teritoriul României.
Anual, statul român este obligat să asigure un buget destul de consistent pentru aceste centre. Când vine vorba despre bani însă, nici cei de la Horea, nici cei de la Otopeni nu ştiu exact suma. Ba că nu trece prin mâna lor, deşi ei sunt cei care fac propunerile de buget, ba că bugetul îl cunosc doar cei de la ORI. După lungi insistenţe, comisarul-şef Alexandru Grigoroiu, directorul Centrului Otopeni, ne-a dat câteva sume pe anul 2008. 1.610.940 RON constând doar în materiale şi partea informatică. Fără salariile angajaţilor, fără hrană şi întreţinerea chiriaşilor din centru, fără sumele alocate pentru escortele la tribunal, instanţele de judecată, biletele de avion, uneori chiar escortele până în ţările de origine. Un preţ necesar pentru a fi în rând cu Europa deşi, după spusele comisarului-şef Ştefan Dâmb de la Arad, în alte ţări europene "imigranţii sunt încătuşaţi şi trataţi foarte urât, tocmai pentru a scăpa cât mai repede de ei".
Citește pe Antena3.ro
