Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
În comparaţie cu zilele noastre, cu douăzeci de ani în urmă, numărul studenţilor era infim. Iar examenele de admitere erau evenimente care influenţau profund viaţa unui tânăr.
ULTIMA ADMITERE, CU RECOMANDARE DE PARTID
Numărul de locuri scoase la concurs era foarte mic. Specializarea istorie, de exemplu, care funcţiona în cadrul facultăţilor de istorie-filozofie, avea un număr de o sută de locuri pentru toată ţara: 50 la Bucureşti şi câte 25 la Cluj şi Iaşi. În aceste condiţii, nu este de mirare că, în 1989, numărul de dosare depuse doar la Bucureşti era de 720, ceva mai mult de 14 candidaţi pe loc.
Examenul de admitere era scris şi consta în diverse probe, în funcţie de facultăţile la care se candida. Unele facultăţi, precum istoria, filozofia şi dreptul, aveau un regim special, în sensul că viitorii studenţi trebuiau să aibă la dosar o recomandare din partea unei organizaţii de partid sau UTC. Fusese decis astfel în 1971, când în cadrul PCR a avut loc o plenară pe probleme ideologice marcând reîntoarcerea la valorile dure ale comunismului. Aceasta constituia un stres în plus pentru candidaţi, deşi, la sfârşitul anilor '80, recomandarea avea mai mult o valoare simbolică.
"Aceasta era o recomandare în ultimă instanţă formală, pentru că nu era nevoie să se facă o caracterizare, ci pur şi simplu se scria: «Recomandăm pe tânărul cutare să urmeze facultatea de istorie sau filozofie sau drept», se punea ştampila organizaţiei respective, cu semnătura, şi asta era recomandarea", îşi aminteşte prof. univ. dr Ioan Scurtu, cel care în 1989 a redactat subiectele pentru admitere la specializarea istorie.
Tinerii absolvenţi de liceu primeau recomandarea automat, o dată cu adeverinţa de finalizare a Examenului de Bacalaureat. Cei care aveau probleme erau în general candidaţii mai în vârstă care, dacă nu erau membri de partid, nu era consideraţi potriviţi pentru studiul disciplinelor "speciale". În 1989, conform sursei citate, la Facultatea de Istorie din cadrul Universităţii Bucureşti au fost respinşi doi candidaţi pe acest motiv.
Un alt posibil motiv de respingere a dosarului era situaţia familiei. Formularul tip de înscriere la concurs conţinea rubrici referitoare la eventuale rude fugite în străinătate sau condamnate. În viziunea regimului, astfel de "antecedente familiale" puteau constitui o piedică pentru absolvirea unei facultăţi, deşi, în ultimă instanţă, decizia de respingere sau acceptare a dosarului depindea de comisia care îl examina.
MĂSURI DE PROTECŢIE
După acceptarea dosarului urma examenul scris, care era principala modalitate de testare a candidaţilor. La începutul anilor '70, sistemul de educaţie românesc fusese zguduit de un scandal care a avut loc cu ocazia admiterii la Facultatea de Drept din cadrul Universităţii Bucureşti. S-a aflat că subiectele erau cunoscute dinainte şi tot dinainte se stabiliseră şi numele unor candidaţi care trebuiau să fie admişi. Ca urmare s-au distribuit sancţiuni care au mers până la închisoare şi s-a hotărât ca subiectele, unice pe ţară, să fie redactate şi ştiute de o singură persoană.
Prof. Ioan Scurtu, care a redactat subiectele pentru proba de istoria românilor în 1989, îşi aminteşte cum decurgeau lucrurile pe atunci: "M-a chemat ministrul adjunct, care răspundea de învăţământul superior, şi mi-a relatat despre însărcinarea ce mi s-a dat. După câteva zile m-a chemat să mă întrebe dacă am făcut subiectele.
Când am vrut să i le prezint, s-a ferit ca de foc, că ea nu vrea să le vadă, nu vrea să ştie. Chiar şi ministrul m-a întrebat doar ce criterii am folosit în redactarea subiectelor şi mi-a spus să fac cinci seturi, să le pun cu faţa în jos şi apoi toţi cei de faţă am semnat pe un set. Pe mine m-a trimis să le multiplic şi să le trimit în ţară. Când a început examenul, ne-au chemat la teleconferinţă pe toţi cei care redactaserăm subiectele, să fim de faţă în cazul în care trebuie să dăm explicaţii sau să facem corecturi. Spre norocul meu, nu a fost nici o problemă!".
STRESUL PROFESORILOR
Scandalul din anii '70 a dus la schimbări importante în modalitatea de corectare a lucrărilor. Dacă până atunci notarea era foarte mult la latitudinea profesorului, care putea lua lucrările să le corecteze acasă, după evenimentele de la Facultatea de Drept, corectarea avea loc numai în incinta universităţii, ceea ce constituia o premieră pentru corpul profesoral.
"Ei, şi după scandalul ăsta de la Drept, trebuia să fim la facultate, şi era tot timpul cineva, probabil de la Securitate, care ne supraveghea, îşi aminteşte profesorul Scurtu. Nu aveam voie nici măcar să ieşim cu lucrările din sala în care le corectam, ba chiar ni se recomanda să nu stăm de vorbă!" Fiecare lucrare primea un număr de ordine, pentru ca numele candidatului să rămână necunoscut, şi era corectată de două cadre didactice, care dădeau fiecare câte o notă la cele două subiecte. Dacă diferenţa între cele două serii de note era mai mare de un punct, lucrarea trecea printr-o a treia corectură şi tot aşa până când se ajungea la o notă comună. "Era un adevărat chin! Pe de o parte, trebuia să dai rezultatele cât mai repede, pentru că aşteptau oamenii, iar pe de altă parte, era vorba despre subiectivismul fiecărui corector, în funcţie de specializarea sa şi de subiectul corectat."
COSTUL EXAMENULUI ERA PREŢ DE-UN DOSAR PLIC
Datorită concurenţei pe loc, examenul de admitere la facultate era o sursă serioasă de stres pentru candidaţi. Eforturile erau însă răsplătite o dată cu dobândirea statutului de student. Regimul lua ad literam gratuitatea educaţiei: nu existau locuri la "cu taxă", iar singura cheltuială suportată de candidat era preţul dosarului plic în care se depuneau actele necesare înscrierii.
Procentul bursierilor în rândul studenţilor era între 60% la cei din primul semestru al anului I, ajungând însă până la 80% în anii mai mari. Bursa minimă acoperea cheltuielile de cazare şi de cantină, plus 30 de lei în bani lichizi. Pentru studenţii eminenţi, suma se ridica la 50 de lei, iar bursele republicane, câte trei-patru pentru fiecare facultate, erau cam cât un salariu mediu pe economie. Cazarea era asigurată în căminele universităţii, care datorită numărului mic de studenţi puteau satisface toate cererile. Fără îndoială, în contextul din 1989, mâncarea de la cantină era mai degrabă spartană, iar posibilităţile de a cheltui banii alocaţi lunar erau limitate. Avantajele statutului de student erau însă şi de natură simbolică: licenţiaţii şi studenţii se bucurau de un prestigiu incomparabil mai mare decât cel din ziua de azi.
Având în vedere numărul mare de candidaţi, rezultatul final era pentru cei mai mulţi "admis fără loc". Adică media notelor obţinute îl situa sub linia celor care ocupaseră deja prea puţinele locuri. Exista şi posibilitatea contestării oficiale a rezultatului examenului. Contestaţiile erau rezolvate prin întâlnirea directă a unuia dintre corectori şi candidat, în care se discuta situaţia lucrării. Se lăsa de cele mai multe ori cu plânsete şi discuţii aprinse.
Contestaţiile erau ultima şansă a candidatului de rând, dar existau şi persoane "importante", care erau "ajutate" prin decizie ministerială. În astfel de cazuri se suplimentau pur şi simplu locurile. Spre deosebire de scandalul din anii '70, o astfel de măsură nu dezavantaja pe nimeni, ba chiar era în favoarea celor declaraţi respinşi la diferenţe de câteva sutimi.
Ceilalţi reîncepeau ciclul pregătirii şi cel al meditaţiilor. Care durau, pentru mulţi, câţiva ani. Dovadă a îndelungatelor pregătiri, la Drept, la Medicină ori la Istorie media de vârstă a "bobocilor" era cu trei-cinci ani mai mare decât a absolvenţilor de liceu.
Citește pe Antena3.ro
