La 28 ianuarie 1945, Italia declarase arbitrajul de la Viena, de la 30 august 1940, prin care Romania pierduse temporar o parte importanta a Transilvaniei, drept nul si neavenit. Unul dintre arbitrii de la reuniunea din Viena fiind chiar ministrul de Externe al Italiei din epoca, Contele Galeazzo Ciano, comunicatul guvernului de la Roma fusese primit cu o satisfactie explicabila la Bucuresti. Ar fi existat deci toate premisele pentru ca relatiile dintre Roma si Bucuresti sa se aseze intr-un fagas benefic pentru ambele parti.

ONOR. Benitto Mussolini, in vremea cand fascismul era o doctrina "la moda"

La 28 ianuarie 1945, Italia declarase arbitrajul de la Viena, de la 30 august 1940, prin care Romania pierduse temporar o parte importanta a Transilvaniei, drept nul si neavenit. Unul dintre arbitrii de la reuniunea din Viena fiind chiar ministrul de Externe al Italiei din epoca, Contele Galeazzo Ciano, comunicatul guvernului de la Roma fusese primit cu o satisfactie explicabila la Bucuresti. Ar fi existat deci toate premisele pentru ca relatiile dintre Roma si Bucuresti sa se aseze intr-un fagas benefic pentru ambele parti. Insa, incepand de la 6 martie 1945, noul guvern roman, preponderent comunist, a impins contactele reciproce pe un teren care nu putea sa produca decat note informative si nicidecum avantaje economice sau culturale.

La 12 decembrie 1945, Siguranta romana, pescuind la intamplare in ape tulburi, il lua in colimator pe presupusul preot Fiorello Lasso de la Institutul catolic pentru calugarite Sf. Maria de pe Str. Pitar Mos nr. 13. Pista nu ducea nicaieri, Fiorello Lasso fiind, de fapt, sofer la Nuntiatura si departe de orice activitate politica, astfel incat filajul Corpului Detectivilor, intr-un tarziu, a abandonat-o definitiv.

Evolutie paradoxala

Apoi, la 29 ianuarie 1946, din ordinul sectiei de contraspionaj a Serviciului Special de Informatii, au fost puse sub filaj permanent intrarile si iesirile de la Nuntiatura papala. Si chiar in aceasta zi s-a constatat ca nuntiul Andrea Cassulo era vizitat de Pietro Gerbore, devenit curand titular al Legatiei Italiei, in calitatea de insarcinat cu afaceri. Din nou, Pietro Gerbore s-a prezentat la Nuntiatura la 30 aprilie 1946 si faptul a fost pus in relatie directa cu infiintarea, in ziua imediat urmatoare, a Grupului catolic italian de la Bucuresti, format din circa 600 de membri, mobilizati de parohul Antonio Mantica. Cu alte cuvinte, in loc sa slabeasca, conform indicatiilor Moscovei, sub hartuielile autoritatilor romanesti, miscarea catolica din Romania se intarea, prin colaborarea Nuntiaturii cu Legatia Italiei.

Din acest moment, documentele serviciilor secrete autohtone ne dezvaluie si cauzele in virtutea carora reprezentanta diplomatica italiana din tara a intrat cu prioritate in colimatorul regimului comunist de la Bucuresti. Spre deosebire de alte legatii acreditate in Romania, cea a Italiei nu purta numai crucea prelatilor de origine italiana din institutiile catolice ale tarii, ci gestiona si cea mai numeroasa colonie de conationali din aceasta tara. S-ar mai fi putut vorbi si despre prelati catolici francezi stabiliti aici, precum si despre o colonie franceza, aceasta fiind insa mult mai putin numeroasa decat cea italiana. De asemenea, in jurul Legatiei Italiei gravita si un numar apreciabil de intreprinzatori italieni, implicati in industrii infloritoare, spre care comunistii romani priveau cu un jind nedisimulat. Avand in vedere numarul important al colonistilor peninsulari, italienii dispuneau aici de mai multe consulate decat orice alta natiune si toate depindeau de Legatia Italiei. In sfarsit, legatia girata la data aceea de Pietro Gerbore avea in subordine si un Institut italian de cultura, punct de atractie pentru numerosi intelectuali romani, pe care comunistii ii doreau orientati spre o alta formatie decat una occidentala. Evident, serviciile secrete de la remorca regimului comunist de la Bucuresti au luat in consideratie nu numai miscarile si atitudinile diplomatilor italieni ca atare, ci si domeniile colaterale in care acestia se implicau si isi exercitau atributiile.

Diplomati sub filaj

Daca despre diplomatii italieni este vorba, incepem prin a observa ca la 17 iulie 1946 o nota a Sigurantei pretindea ca Pietro Luigi, la data aceea secretar al legatiei, ar fi declarat: "Uniunea Sovietica incepe o actiune de eliminare a exponentilor catolici din tarile de sub influenta sa". In iulie acelasi an, a fost semnalata o noua vizita a lui Pietro Gerbore la Nuntiatura, dupa care, in lunile urmatoare, despre acelasi diplomat italian, in acelasi timp si un distins om de carte, serviciile speciale au inceput sa debiteze minciuni ordinare. Intr-o nota a SSI de la 10 martie 1947 se afirma negru pe alb: "Gerbore, fostul insarcinat cu afaceri al Italiei la Bucuresti, a fost trimis aici pe vremuri de catre fascisti pentru a intari legaturile dintre Romania si Axa". Iar dupa 23 august 1944, Gerbore ar fi devenit peste noapte republican! Insa lucrurile stau exact invers. Daca sefii din 1947 ai SSI ar fi rasfoit arhivele propriei lor institutii, ar fi aflat ca Pietro Gerbore, dimpotriva, sosise la Bucuresti pentru a intari contactele culturale dintre Italia si Romania. Nu intamplator l-a tradus in italiana pe poetul national al romanilor, Mihai Eminescu. Ce legatura putea sa existe intre Mihai Eminescu si Axa Roma-Tokio-Berlin? In afara de asta, Pietro Gerbore fusese unul dintre primii diplomati italieni de la Bucuresti care in vara lui 1943 se alaturasera lui Renato Bova Scoppa in repudierea regimului lui Mussolini si nu putea sa devina republican imediat dupa 23 august 1944, deoarece Italia intreaga se va declara republica abia dupa referendumul institutional din 2 iunie 1946. Insa aceasta era situatia din Romania acelui timp: in Serviciul Special de Informatii, in Siguranta si in alte structuri de aceeasi factura, o data cu instalarea comunistilor la putere, incepuse sa prevaleze amnezia interesata si analfabetismul istoric.

Singurul adevar din notele SSI consta in afirmatia ca Pietro Gerbore era un fost insarcinat cu afaceri si parasise Romania prin Portul Constanta, cu nava de pasageri Transilvania, la bordul careia se imbarcase si fostul nuntiu Andrea Cassulo. Noul insarcinat cu afaceri al Italiei in Romania era Manlio Castronuovo si, treptat, personalul legatiei, preluat de acesta de la Renato Bova Scoppa si Pietro Gerbore, a inceput sa se primeneasca cu oameni noi, luati si ei pe rand in filaj. La 10 iunie 1947 a sosit la Bucuresti Cesare Regard, desemnat in functia de prim-secretar al Legatiei Italiei. La 7 iulie acelasi an, a ajuns aici si Antonio Spinedi, noul atasat comercial italian. In sfarsit, la 18 octombrie 1947, s-a instalat in Legatia Italiei de la Bucuresti si Michele Scammacca Del Murgo e Di Agnone, noul trimis extraordinar si ministru plenipotentiar al Romei in Romania. De acum, in ceea ce privea conducerea ei si relatiile ei cu autoritatile romanesti, Legatia Italiei nu se mai afla sub semnul provizoratului. Dupa Michele Scammacca a sosit la Bucuresti si viceconsulul Amerigo Rosa, urmat curand si de alti diplomati.

Colonia italiana, in deruta

SEDIU. Prestigioasa cladire a Ambasadei Italiei, aceeasi de la sfarsitul primului razboi mondial, din anul 1920

In ceea ce priveste colonia italiana din Romania si Bucuresti, primul semnal de alarma a fost lansat de Directia Generala a Politiei Romane: colonia isi exprimase o profunda nemultumire fata de acuzatiile aduse de autoritatile romanesti lui Andrea Cassulo. In predicile adresate conationalilor sai, parohul Antonio Mantica sustinea ca "putea dovedi oricand atitudinea antifascista a lui Cassulo". Mai mult, o delegatie a coloniei intentiona sa-l contacteze pe dr. Wilhelm Filderman, fostul presedinte al Uniunii Evreilor Pamanteni din Romania, spre a-i solicita o marturie cu privire la asistenta acordata de Nuntiatura evreilor prigoniti in anii razboiului. La randul ei, biserica italiana din Bucuresti, loc de intalnire duminicala a rezidentilor italieni, era indicata drept "una din principalele oficine ale aparaturii Vaticanului in Capitala". Erau inscrisi intr-o lista a suspectilor italieni, intre multi altii, industriasul Carlo Romani, Valeriu Ongari, administrator delegat al intreprinderii Danubiana, Giovanni Villa de la Institutul italian de cultura, "cunoscut prin activitati fasciste", activitati pe care nu le remarcase nimeni pana atunci, si Umberto Riccordini, seful grupului italian L’homo qualunque, care fuzionase recent cu grupul catolic. Din conducerea Uniunii Patriotilor Italieni, un anume Francesconi, considerat pana la data aceea drept comunist infocat, spre deziluzia comunistilor romani de la Bucuresti, le furniza de trei ori intr-o saptamana, lui Pietro Gerbore mai intai, apoi si lui Manlio Castronuovo, informatii despre starea de spirit din Romania. Si starea de spirit din Romania era departe de a se incadra intr-un registru al optimismului.

Multi italieni, unii stabiliti aici de decenii, siderati de evolutia nefasta a vietii politice, economice si sociale din Romania, s-au decis sa-si regaseasca tara natala. Pentru ei nu mai era loc de trait aici. Numai ca autoritatile comuniste, confruntate cu un asemenea inevitabil exod, se aflau intr-o profunda dilema. Pe de o parte, ar fi vrut sa scape de toti strainii din tara, inclusiv de acesti italieni inadaptabili la comunism, revendicativi si galagiosi cand le erau afectate drepturile. In Romania, ei nu traisera sub fascism, chiar si regimul militar al maresalului Ion Antonescu ii menajase si nu le incalcase in nici un fel stilul de viata, si nu stiau ce inseamna spiritul totalitar. Insa, pe de alta parte, comunistilor autohtoni nu le convenea ca toti acesti italieni cu microbul libertatii in sange sa dea buzna in Occident si sa raspandeasca in toata lumea civilizata informatii credibile despre ceea ce se intampla la rasarit de Cortina de Fier. Marturiile lor ar fi stanjenit chiar si proliferarea comunismului in Italia, obiectiv pilot pentru Moscova, in ceea ce privea introducerea acestei infectii in lumea libera. Si, spre a se elibera de dilema, autoritatile romanesti au decis sa le permita rezidentilor italieni sa plece din Romania in loturi mici, uneori individual, familie cu familie si om cu om, toti cu mainile in buzunare, fara a fi insotiti si de bunurile agonisite prin munca cinstita, uneori pe parcursul a doua sau trei generatii. Astfel incat sa se regaseasca toti in Italia, mai saraci decat erau cand plecasera de acolo. Ceea ce pentru acesti rezidenti era pur si simplu de neconceput.

Prin forta imprejurarilor, tot Legatiei Italiei de la Bucuresti i-a revenit misiunea si datoria de a-i ajuta pe compatriotii ei sa-si salveze macar o parte din bunurile strict personale, obtinute in Romania printr-o munca de ani si ani. Iar o asemenea operatiune nu se putea pune la cale decat prin convertirea averilor italiene in valori cu volum mic, de regula in aur si bijuterii, pe care Legatia Italiei urma sa le scoata din Romania prin valiza ei diplomatica. Or, o asemenea practica va determina serviciile secrete autohtone, de acum la discretia totala a comunistilor, sa ciuleasca urechile mai abitir decat la orice alte aspecte colaterale. Bunurile celor ce paraseau tara erau vamuite la Bucuresti cu o minutie exasperanta, iar controalele de la frontiera au fost inasprite pana la paroxism.

Desfiintarea institutului italian

Un ghimpe in coasta autoritatilor romanesti ale timpului fiind si Institutul italian de cultura, Siguranta a fost mobilizata si impotriva acestuia, impanzindu-l cu informatori, cu misiunea de a incheia cat se putea de repede un capitol provocator de nelinisti. Institutul era condus de respectabilul om de cultura Bruno Manzone, sosit in Romania in 1935, si polarizase in jurul lui o intreaga pleiada de intelectuali autohtoni, dintre care ii amintim numai pe italienistii Alexandru Marcu, fost secretar de stat la Ministerul Propagandei in anii razboiului, si Alexandru Balaci, care va continua sa popularizeze cultura Italiei in Romania si in deceniile urmatoare. Si institutul avea un trecut pe care numai analfabetii il puteau calca in picioare. Asezamantul luase fiinta in aprilie 1924, din initiativa particulara, sediul lui initial functionand in Pasajul Roman nr. 20, langa redactia unei reviste editate de Ramiro Ortiz. Un nou institut italian de cultura, oficial de data aceasta, a fost fondat si inaugurat la 2 aprilie 1933, pe Calea Victoriei nr. 196. Dincolo de faptul ca incurajase studiul limbii italiene in Romania, institutul ii familiarizase pe multi romani cu literatura si arta Italiei, facilitand relatiile reciproce si acordarea de burse pentru cei ce doreau sa studieze in universitatile din peninsula. Si dintr-o data totul se confrunta cu spectrul naruirii depline.

La 7 martie 1950, Securitatea consemna o vizita a lui Bruno Manzone la Nuntiatura papala, unde directorul Institutului italian de cultura s-a intretinut cu secretarul Guido Del Mestri. Intamplator sau nu, desfiintarea acestui asezamant, dispusa de autoritatile comuniste de la Bucuresti, s-a produs aproximativ concomitent cu ruperea relatiilor diplomatice dintre Romania si Vatican. La numai o saptamana dupa ce Gerald O’Hara si Guido Del Mestri au fost expulzati, adica la 13 iulie 1950, a plecat si Bruno Manzone din tara.

Comunistii pierd alegerile in Italia

Exista si un alt motiv datorita caruia autoritatile romanesti tratau cu raceala si ostilitate legatia condusa de-acum de Michele Scammacca. La 18 aprilie 1948, cu ocazia alegerilor parlamentare din Italia, Frontul popular, compus din Partidul Comunist Italian si Partidul Socialist, a obtinut numnai 35 la suta din voturi, ceea ce nu-i permitea sa participe la guvernare. In vreme ce democratii crestini, cu 49 la suta din voturi, aveau toate sansele sa indrepte Italia spre un alt orizont decat cel planuit si sperat la Moscova. Or, la sase zile dupa aceste alegeri, adica la 24 aprilie 1948, serviciul de interceptare a corespondentei de la Bucuresti, prin filtrul caruia treceau toate scrisorile sosite din strainatate, a retinut mai multe felicitari adresate episcopilor greco-catolici de la Blaj, Cluj, Oradea, Lugoj si Bucuresti, in care acestora li se scria: "...Iar la Roma si in Italia, peste tot, mai ales de cateva zile, e o primavara frumoasa si promitatoare". Toate felicitarile fiind semnate de preotul greco-catolic Vasile Cristea, cel ce plecase impreuna cu Andrea Cassulo la Roma si nu mai voia sa revina in tara. Iar, la 14 iulie 1948, colac peste pupaza, s-a produs in Italia si un atentat, impotriva lui Palmiro Togliatti, care va starni rumori si proteste in toate tarile de la est de Cortina de Fier.

Bineinteles, Michele Scammacca nu avea nici o vina pentru tot ceea ce se intampla atunci in Italia, dar raceala cu care era tratat de autoritatile de la Bucuresti nu putea sa nu-l afecteze. Aceasta raceala avand in substrat si o altfel de componenta, pe care personalul Legatiei Italiei nu o putea intui nici macar daca ar fi ghicit in cafea. Anume, antenele exterioare ale serviciilor secrete din Romania, lucrand sub strictul control al sovieticilor, constatasera ca in Italia se concentrase cea mai consistenta miscare de rezistenta la comunism din intreaga emigratie romana, iar preotul amintit, Vasile Cristea, nu era decat o rotita prea putin insemnata din acel angrenaj. Si la 24 iulie 1948, serviciile de spionaj de la Bucuresti, aflate atunci intr-o stare incipienta si marcata de mari stangacii, au redactat o sinteza intitulata Rezistenta din Italia, pe cat de imperativa, pe atat de schioapa la capitolul logica si adevar.

Emigranti la Roma

Din pornire, se afirma ca miscarea de rezistenta a emigrantilor romani din Italia era condusa de diplomatii Vasile Grigorcea, Traian Scortescu si Nicolae Petrescu-Comnen. In anii razboiului, Vasile Grigorcea fusese acreditat ca trimis extraordinar si ministru plenipotentiar la Roma, iar dupa caderea lui Mussolini, evitand sa-l urmeze pe Duce in nordul Italiei, convenise cu Mihai Antonescu sa reprezinte Romania la Sfantul Scaun. Mai tarziu, refuzase sa revina din misiune la Bucuresti, dar asta nu insemna ca ar fi fost interesat sa conduca o miscare de rezistenta eterogena, subminata de tendinte centrifugale si fara teluri exacte. Retras inca din primavara lui 1940, la Florenta, pe Nicolae Petrescu-Comnen, fost ministru al Afacerilor Straine, nu-l mai interesa ce se intampla la vremea aceea in tara, fiind preocupat cu prioritate sa-si redacteze memoriile. Numai despre Traian Scortescu se stiu mai putine, dar insusi faptul ca numele lui dispare din documentele emise ulterior de Securitate atesta faptul ca nu era un personaj de prim-plan in emigratia romana. Dar asta era natura regimului comunist: daca nu avea dusmani, se straduia sa si-i inventeze. Sinteza Sigurantei mai vehicula si aberatia conform careia preotul Aloisie Tautu, reprezentant al greco-catolicilor din Romania pe langa Sfantul Scaun, ar fi fost investit cu misiunea de a-i regrupa sub protectia autoritatilor Vaticanului pe legionarii romani din asa-zisa Armata Nationala de Eliberare, formata candva de Horia Sima la Viena. Din nefericire, cele doua regimente ale acestei armate fantoma, incropita de fapt de germani, din voluntari recrutati dintre prizonierii romani capturati in campania din vest, se debandasera dupa primele ciocniri cu sovieticii, pe Oder, si cea mai mare parte a efectivelor lor ajunsese in lagarele aliate de reeducare. Se mai vorbea despre un congres al rezistentei romane convocat la Geneva, la care in realitate participasera numai sase sau sapte insi, cei mai multi fiind refugiati din Elvetia, nu din Italia. Miscarile transfugilor romani dintr-o localitate in alta, intre Geneva si San Remo sau intre Milano si Roma, prin care acestia isi cautau un domiciliu stabil si mai ieftin sau o ocupatie mai bine remunerata, erau considerate la Bucuresti drept miscari subversive, de regrupare a fortelor decise sa se opuna regimului politic din tara.