Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Din nenorocire, ne faceam tot mai mari! Era ceva de netagaduit! Rochiile se lungeau mereu si nu mai era "Capitanul drag" care sa imblanzeasca ciocnirile dintre noi si autoritati. Incapuseram pe maini mai putin iubitoare, care se bucurau cand ne puteau ponegri; nu mai era in casa noastra acea atmosfera de dragoste si de buna intelegere. Se daduse putere asupra noastra, celor care ne vedeau cusururile, ne micsorau in ochii altora bunele insusiri si, cu cat inaintam pe aceasta cale anevoioasa (ca sa nu spun spinoasa, caci cred c-ar fi prea mult), cu atat ne aparea Malta ca o gradina a Raiului, cand priveam inapoi, spre incantarile ei; un Rai din care fuseseram izgonite pentru totdeauna. Fräulein ramasese stapana asupra garderobei si gasea cu cale si priincios pentru sentimentele noastre morale sa purtam haine, care, pe cat se putea, sa nu ne prinda deloc si sa fie intocmite cu desavarsita lipsa de gust germana.
Fräulein, indata ce simtea care model si stofa ne displaceau mai mult, le alegea pentru noi, cu un fel de bucurie diavoleasca. Astfel, imi amintesc si acum de o dezgustaroare stofa verde, vargata cu patrate galbene, pe care am fost nevoite sa o purtam. Totdeauna am avut groaza de stofe vargate cu patrate, si aceasta era cea mai suparatoare ce-si poate cineva inchipui! Daca fräulein isi pusese in gand sa ne umileasca, de buna seama, izbutise, caci aceasta nesuferita imbracaminte era, intr-adevar, o pedepsire a desertaciunii; si, apoi stofa fiind buna si trainica, nu dovedeam s-o invechim! Revolta ne umplea sufletul ori de cate ori eram nevoite sa ne aratam cu acele rochii; si, drept culme, vicleana femeie destainuia mamei ca eram suparate de uratenia lor. Mama ne necajea, intrebandu-ne daca nu eram incantate de un costum "atat de frumos", jignire adaugata la necazul nostru.
Aveam nevoie sa mergem la teatru de doua ori pe saptamana, mi se pare joia si duminica, caci in Germania nu e ca in Anglia, iar duminica e indeobste ziua in care se merge la teatru. Aceasta ne placea mult. Teatrul de la Coburg era o mica institutie foarte multumita de sine si ingamfata de insemnatatea ei si, bineinteles, se chema Hoftheatear, deoarece, cu acele timpuri, orice lucru avea drept centru Curtea, iar Curtea ii dadea o mare subventie anuala. Publicul era greu de multumit si voia sa aiba reprezentatii de tot felul, astfel incat se dadeau nu numai opere si operete, dar si comedii, drame si piese clasice. Din fericire, nu se socotea teatrul drept lucru nepotrivit pentru copii; era privit, cu drept cuvant, ca un factor educativ. Bineinteles, lipsea cu desavarsire din programul nostru orice piesa usuratica sau nu deplin cuviincioasa; insa facuram cunostinta cu Schiller, Goethe, Schapeskeare, Wagner, Bizet, Mozart, Verdi, Meyerbeer, Donizetti si cati altii, caci nici o opera nu parea prea mareata pentru scena de la Coburg. Eram inca la varsta in care ne placeau mai mult opera, drama si clasicii, decat comedia; dar mama prefera comediile la care radea din toata inima.
Fiorosul batran, unchiul Ernest, avea mare slabiciune pentru teatru, in toate formele lui si, de cate ori se afla in oras, se infiinta intotdeauna in mica lui loja, langa scena, unde se inalta, aproape amenintatoare, fenomenala lui grosime, intr-un scaun anume construit, pentru a-i primi si a-i purta greutatea anormala. Ne uitam la el, de la nocul nostru, cum s-ar uita cineva pe furis la cusca celui mai infiorator animal dintr-o menajerie. In "antractul" cel lung nu duceam in loja lui, pentru a-i da buna seara, si de obicei il gaseam fumand o tigara de tutun tare si de culoare foarte inchisa. Si aici ne primea cu obisnuita exclamatie de zgomotoasa bunavointa si stam privind uimite la aceasta aratare omeneasca fara pereche, cu care nu ne puteam obisnui.
Auzeam soapte, asupra inclinatiei lui, pentru cutare sau cutare doamna de pe scena; dar pe vremea aceea, astfel de soapte ne intrau pe-o ureche si ne ieseau pe cealalta, neconstituind pentru noi nici un inteles. Aveam si noi actritele si actorii nostri preferati; asadar, de ce sa nu fi avut si groaznicul batran pe ai sai!... Cel mai mare favorit al nostru era un bariton numit Bünter, totodata, actor de seama, si zilele in care canta el erau pentru noi o sarbatoare. Era minunat in Hans Sachs, in "Rigoletto", Toreador, "Barbierul din Sevilla", "Don Juan" si mai cu deosebire in Amonasro din "Aida" si cat de fermecator in Wolfram von Eschenbach din "Tannähauser"! Afara de operele mari, juca unele roluri incantatoare in operete, mai ales in cea numita "Don Caesar", in care reprezenta un pierde-vara foarte caraghios si canta un vals imbatator, foarte la moda pe atunci: "Coboara-te, o, Madona Theresa", a carui melodie nu se mai putea uita, dupa ce o auzeai o data. Acel vals, precum si valsul lui Straus "Rosen aus dem Süden" incercam in zadar sa le ciopartesc la piano, insotita de neinduplecatul "un, doi, trei" al lui fräulein Messing!... Insa cu tot optimismul fiintei ei inchinata Curtii, nu dusei pana la capat nici unul din amandoua valsurile!...
Citește pe Antena3.ro
