Un an după "Raportul Tismăneanu"

de Cristina Diac | 19 Dec 2007 • 00:00

Sursa foto: CRISTINA DIAC/

La 18 decembrie 2006, preşedintele Traian Băsescu condamna comunismul pe baza Raportului elaborat de "Comisia Tismăneanu". "Nu este un roman de dragoste sau un volum de poezie, ci un act in baza căruia s-a condamnat comunismul", a declarat de curănd preşedintele. Cum respectivul "raport" a fost descris şi prezentat (chiar de autorii lui) mai mult in termeni de "nu este" una sau alta, ne-am adresat istoricului Florin Abraham, autor al studiului "Procesul istoriografic al procesului comunismului".
â¢ Procesul istoriografic al "Procesului comuismului" (format pdf)

Jurnalul Naţional: Domnule Florin Abraham, ce este de fapt Raportul Final al "Comisiei Tismăneanu", o lucrare ştiinţifică, un "act de voinţă politică" sau... un act oficial?

Florin Abraham: Raportul este, in tot cazul, un demers "original", aşa cum a fost calificată şi democraţia romănească imediat după 1990. Este o specie aparte a literaturii istorice, a istoriografiei. "Raportul Tismăneanu" se inscrie intr-o lungă dezbatere a societăţii romăneşti, incepută incă de la 22 decembrie 1989. Ideea de "proces al comunismului" a trecut prin mai multe faze. In final s-a ajuns la forma cea mai "moale", aceea a unei declaraţii de condamnare a comunismului, făcută iniţial de preşedintele Emil Constantinescu şi care a fost cerută tot mai insistent in contextul politic al anilor 2004-2005.
Comisia prezidenţială şi raportul care au rezultat fac parte dintr-o luptă politică pentru acapararea legitimităţii dreptei romăneşti. Liberalii s-au autonomizat in cadrul Alianţei "Dreptate şi Adevăr", au refuzat integrarea intr-un mare partid prezidenţial, iar premierul Tăriceanu a refuzat şi ideea alegerilor anticipate. Mai mult, PNL-ul a preluat mesajul PNŢCD-ului, de reformă a societăţii prin morală, pentru a-l folosi impotriva lui Traian Băsescu. Instituţional, a apărut Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului, ca structură de stat subordonată direct premierului Călin Popescu Tăriceanu, condus de Marius Oprea. Avănd in vedere trecutul său de lider cu origini in FSN, pănă in 2006 Traian Băsescu refuzase ideea reformei societăţii prin dimensiunea ei morală, respectiv condamnarea comunismului.

Membrii comisiei, cooptaţi pe criterii simbolice

O refuzase sau pur şi simplu nu şi-a pus problema?

E greu de spus, cred că refuzul ţine de structura mentală şi de biografia dumnealui. Pentru că tot atunci se punea şi problema creării unei identităţi pentru Partidul Democrat, care in acea perioadă părăsise stănga şi trecuse la dreapta, la populari. In stilul lui obişnuit, al unui om fără repere morale clare, putem bănui că Traian Băsescu şi-a făcut următorul raţionament: "De ce nu m-aş pune eu in fruntea anticomunismului?". Astfel a apărut această comisie in care membrii au fost cooptaţi pe criterii preponderent simbolice - intelectuali care promovaseră anterior ideea reformei morale - , şi nu profesionale. In plus, prin cooptarea lui Marius Oprea in comisie, care este vărful de lance al liberalilor, a dat impresia subordonării demersului liberalilor celui al preşedintelui Băsescu. Aceşti intelectuali au făcut astfel un transfer de legitimitate asupra lui Traian Băsescu, asupra căruia exista un consens in societate, că nu este nici un intelectual rafinat, nici un om moral. Formula aceasta de condamnare a comunismului in urma unui raport este unică in spaţiul fost comunist, pentru că se asociază de fapt două formule - ideea de condamnare morală, pentru care nu aveai nevoie decăt de un act de voinţă politică, cu ideea de expertiză ştiinţifică. Comisia a fost creată pentru a da o aparentă onorabilitate ştiinţifică actului de condamnare a comunismului, dar şi pentru a-i oferi lui Traian Băsescu un alibi, cu care se putea justifica in faţa electoratului de stănga astfel: "Asta au spus savanţii, acesta este adevărul pe care il aduce ştiinţa, ca urmare sunt forţat să condamn comunismul".

"Ambiţia prostească a unora dintre membri"

Şi ce a ieşit pănă la urmă din această imbinare "originală", care pare să semene cu "struţocămila" descrisă de Dimitrie Cantemir, intre un act de voinţă politică, anume condamnarea comunismului, şi un demers pretins ştiinţific?

A rezultat o formulă care, in loc să rezolve o problemă, mai degrabă a complicat-o. Dacă era un simplu act de voinţă, era acceptat ca atare. Dar s-a venit şi cu pretenţia de adevăr ştiinţific absolut - vezi denumirea de "raport final", plus pretenţia unora dintre membrii comisiei ca acest raport să capete caracter oficial şi să fie introdus in bibliografiile obligatorii pentru invăţămănt, ceea ce evident nu poate decăt să nască polemici.

Ar putea fi introdus in şcoli ca unică viziune asupra perioadei comuniste?

Eu cred că aceasta este mai mult o ambiţie prostească a unora dintre membri. Trebuie să ne găndim la aspectul practic. Cum să introduci un Raport care este foarte mare, din punct de vedere cantitativ, şi foarte complicat pentru public, cine il va citi, cum să il utilizezi? Sunt destul de sceptic, eu unul n-aş fi atăt de ingrijorat in legătură cu această chestiune şi o să spun şi de ce. De fapt, "Raportul Tismăneanu" nu aduce in mod esenţial nimic nou, care să schimbe o percepţie a mediului istoriografic asupra perioadei comuniste. Privind bibliografia consultată, se observă că s-au folosit puţine surse de arhivă, care ar fi putut aduce noutăţi. Am auzit ulterior diferite lamentări ale membrilor comisiei, cum că nu au avut acces la diferite surse. Totuşi, 40 de oameni au avut acces total la toate arhivele, inclusiv la cele care, potrivit legilor in vigoare, sunt prohibite studiului. Aici se ridică o problemă de ordin moral in legătură cu comportamentul membrilor şi al experţilor. De ce au acceptat să mai facă parte din comisie dacă, in ciuda asigurărilor preşedintelui, nu au avut acces la surse pe care ei, ca oameni de ştiinţă, le-au considerat ca fiind absolut necesare pentru redactarea unui raport final asupra regimului comunist? De altfel, concluzii au fost scrise anterior creării comisiei. Dacă scrii concluziile inainte, ai o problemă de claritate ştiinţifică. Alt lucru este intenţia aceasta de a oficializa o cunoaştere. Aceasta cred că este principala miză pentru care istoricii ar trebui să se bată, să se lupte şi să fie impotriva impunerii unei astfel de opţiuni.

Dar retorica autorilor pare multora "legitimată" de apartenenţa la structurile de putere ale Preşedinţiei şi Guvernului!

Ea face parte din dorinţa acestui grup de intelectuali de a domina societatea, care, in opinia mea, este foarte apropiată de o viziune autoritară asupra societăţii, pentru că inlocuieşte pluralismul, nu admite dreptul de a contesta Raportul, cu ideea "acesta este un Raport final, cine nu e de acord cu noi este fie impotriva moralei, fie comunist". Ceea ce e o formă de retorică autoritară, chiar dacă ea este pseudolegitimată in numele democraţiei. După publicare, raportul a stărnit numeroase reacţii negative in plan politic şi intelectual. Ca răspuns la contestări, Vladimir Tismăneanu a lansat o strategie de manipulare: şi-a ales adversarii din răndul oamenilor politici pe care ii putea ataca cel mai uşor - Ion Iliescu, Corneliu Vadim Tudor - , dar a evitat cu obstinaţie să răspundă criticilor profesionale. Acest refuz de a răspunde unor critici profesionale e o formă de manipulare.

Cu ce beneficii s-a ales aşadar societatea din reforma morală anunţată?

S-a ales cu inchiderea unei teme care parazita spaţiul public. Tema anticomunismului a ţinut in toţi aceşti ani loc de doctrină şi de activitate politică: "Suntem anticomunişti, şi asta e suficient". In rest, cu mai nimic, şi asta se poate lesne observa.
S-a schimbat ceva in societate? Sunt mai puţini reprezentanţi ai fostului regim comunist in administraţie? Sunt mai puţine afaceri ale acestora? Sunt mai puţini corupţi? Lumea e mai bună?

â¢ Procesul istoriografic al "Procesului comuismului" (format pdf)