Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Adrian Păunescu şi Alex. Ştefănescu au străbătut împreună jumătate de secol de literatură. Dincolo de anii comunismului, când şi poezia avea alte sensuri şi alte poveşti, pe Adrian Păunescu i-a legat un fel de prietenie în şi prin literatură.
Am stat de vorbă cu Alex. Ştefănescu despre poetul pe care l-a preţuit şi l-a admirat, "nu fanatic", aşa cum a ţinut să sublinieze, dar de a cărui valoare încearcă să vorbească acum. Şi despre aşa-zisele colaborări cu Securitatea, despre "comunismul" lui Adrian Păunescu.
"Este foarte bine că în România a fost condamnat în mod oficial comunismul, definit, exact şi memorabil, ca un regim "ilegitim şi criminal". Este foarte rău că în raportul de incriminare figurează, ca unul dintre marii vinovaţi, responsabil de promovarea cultului personalităţii, Adrian Păunescu. Adrian Păunescu nu a promovat cultul personalităţii, l-a folosit. A făcut din omagierea lui Nicolae Ceauşescu, un alibi, pentru a critica necenzurat, la scenă deschisă, situaţia disperată din România, răsturnarea ierarhiei de valori, sărăcia descalificantă, birocraţia dusă până la absurd. L-a folosit, de asemenea, pentru a-i face pe tineri, infirmizaţi cultural şi afectiv de propaganda oficială, să redescopere ideea de libertate, să-şi iubească ţara, de la Nistru pân’ la Tisa, să se apropie de literatura bună."
"În 1951, Mihai Beniuc a publicat o carte întreagă dedicată liderului comunist de atunci, Cântec pentru tovarăşul Gh. Gheorghiu-Dej, ca să nu mai vorbim de zecile de poeţi care i-au glorificat şi pe Dej, şi pe Stalin, până şi pe Ana Pauker, dar vina lor este trecută sub tăcere. Şi mai gravă şi inacceptabilă decât această discriminare este minimalizarea, din motive obscure, a valorii lui Adrian Păunescu ca poet. Chiar în ziua înmormântării lui Adrian Păunescu a fost postat pe internet un articol al lui Vladimir Tismăneanu, care, în afară de faptul că îl prezintă pe poet ca pe un personaj odios, contestă în mod categoric valoarea operei sale: "Literar vorbind, Adrian Păunescu a încetat din viaţă cu decenii în urmă." Vladimir Tismăneanu, cunoscut ca politolog, se erijează acum în critic literar, şi încă unul de o severitate drastică. Din afirmaţia sa aberantă reiese însă că nu se pricepe deloc la literatură. Este ruşinos să fii intelectual – inginer, medic veterinar, politolog, nu contează ce anume – şi să nu te pricepi deloc la literatură. În ultimele decenii Adrian Păunescu a publicat sute de poezii extraordinare, amestecate cu sute de poezii fără mare consistenţă lirică (un fel de discursuri versificate), nici acestea de dispreţuit.
Poezia lui Adrian Păunescu este scrisă ca să convingă, nu ca să încânte. Şi ca să convingă mari mulţimi, nu pe câte un cititor solitar, care are timp să gândească pe cont propriu.
În timp ce citeşti această poezie, te poţi simţi ofensat, dându-ţi seama că poetul te consideră nu un interlocutor cu o conştiinţă, ci unul dintre figuranţii care compun un public numeros, de o valoare intelectuală modestă, amorf şi tălăzuitor. Dacă ai însă răbdare descoperi în teatralitatea exasperată a celui de la tribună o dramă reală, a nerăbdării (rău prevestitoare) de a trăi, a insaţietăţii comunicării.
Mulţimea căreia i se adresează Adrian Păunescu nu este o turmă de rinoceri; ea reprezintă mai curând o realitate care îi scapă mereu de sub control, o feminitate generică inaccesibilă, un sine difuzat în spaţii imense, imposibil de recuperat."
L-am rugat pe Alex. Ştefănescu să îi creioneze un portret lui Adrian Păunescu. Aşa cum l-a cunoscut, aşa cum l-a intuit, aşa cum îl ştie din poveştile altora, din poeziile lui...
"Nu sunt un admirator fanatic al lui Adrian Păunescu. Înainte de 1989 am publicat în revista Tomis un articol în care îl comparam pe poet, din cauza deselor sale apariţii la televizor, cu o uriaşă ciocănitoare Woody, iar după 1989 am semnat în revista Zig-zag un editorial cu titlul Despărţirea de Adrian Păunescu (reacţie la atitudinea lui nedreaptă faţă de Corneliu Coposu). Capitolul pe care i l-am dedicat în cartea mea Istoria literaturii române contemporane se încheie cu următoarele cuvinte:
"Un portret literar al lui Adrian Păunescu poate fi cu greu realizat. Orice tentativă eşuează într-o enumerare de contradicţii, de genul: Temperament nonconformist antrenat în acţiuni de un conformism dezolant. Talent liric prodigios risipit adeseori în întreprinderi literare prozaice. Memorie de erudit, zădărnicită de o fatalitate a superficialităţii şi improvizaţiei. Popularitate imensă, invidiată la un moment dat de Nicolae Ceauşescu, dar devalorizată peste noapte. Generozitate exploatată de foarte mulţi şi recunoscută de foarte puţini.
Opera lui Adrian Păunescu ar câştiga foarte mult prin antologare. (Ca şi biografia lui, de altfel.)"
Nu îl admir, deci, ca un fanatic, dar îl admir. M-am apropiat de el în perioada când era în dizgraţie (1985-1989). Şi mi s-a înfăţişat ca un om cu un suflet frumos, cum nu erau şi cum nu sunt mulţi în România. Ştiu că aproape nimeni nu mă crede, dar vorbesc în cunoştinţă de cauză.
Ce conta că făcea melodramă din fiecare dramă a lui? Drama rămâne dramă, chiar şi trăită într-un mod ieftin-spectaculos. Ce conta că era lacom, dacă tot ce smulgea vieţii dăruia celor din jur? Ce conta că avea nevoie de glorie ca de un drog? Şi ce conta că gloria pe care şi-o dorea atât de mult o şi obţinea? Cu toată popularitatea imensă de care se bucura (şi care uneori, pe stadioane, lua forma unui extaz colectiv) a fost unul dintre marii nedreptăţiţi ai vremii. Foarte mulţi l-au atacat violent numai şi numai pentru că simţiseră că e un om bun şi nu se temeau de el. Ştiu, repet, că nu mă crede nimeni, dar, de când am început să îmbătrânesc, nu-mi mai pasă dacă mă crede sau nu cineva."
Citește pe Antena3.ro
