Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Auguste Emile Picot (1844-1918) este unul dintre marii bibliografi ai Franţei – îi datorăm bibliografia exhaustivă a operei lui Corneille, de exemplu –, unul dintre primii care au cules ştiinţific şi au răspândit în Occident folclorul românesc, e cel care a înfiinţat prima catedră de limba română la o universitate vest-europeană (la Paris, în 1875)... Lui Emile Picot, Franţa, ca şi România, îi datorează mult, în plan cultural. Puţini însă îl cunosc într-o altă postură a lui, cea de... spion al lui Napoleon al III-lea la curtea Principelui Carol I. Ca secretar francez al Principelui Carol I, a tras cu ochiul, a analizat şi a trimis informaţiile la curtea imperialăde la Paris, pe masa de lucru a lui Napoleon al III-lea. Codificate sau pur şi simplu strecurate ca nişte informaţii oarecare printre date de interes general sau istorii de familie, relatările sale ajungeau mai întâi la mama sa sau la Madame Hortense Cornu (sora de lapte a împăratului) , de unde apoi erau retransmise la curtea de la Tuileries. Toate aceste scrisori sunt publicate acum pentru prima dată în limba română.
________
Scrisoarea I (partea I)
(către Madame Hortense Cornu)
Bucureşti, 2/14 noiembrie 1866
Doamnă,
Speram să am posibilitatea să vă dau, chiar din Constantinopol, veşti despre Prinţ şi despre voiajul său dar, în mijlocul agitaţiei continue în care am petrecut ultimele săptămâni, bunele mele intenţii au rămas sterile, prin forţa împrejurărilor. Alteţa Sa însăşi n-a putut găsi răgaz pentru corespondenţa de familie şi întrucât - cum altfel? - Vă consideră ca făcând parte din familia sa, n-a putut răspunde, până acum, nici la scrisoarea pe care i-aţi adresat-o. Prinţul a binevoit să-mi arate această scrisoare, inclusiv sfaturile interesante pe care le conţine şi am fost plăcut surprins să aflu aprecierile flatante pe care le-aţi făcut la adresa mea. Vă mulţumesc, Doamnă, din toată inima, pentru sprijinul binevoitor pe care mi-l acordaţi, cât şi pentru sfaturile şi încurajările oferite şi vă asigur că voi face tot ce-mi stă în putinţă pentru a fi, întotdeauna, demn de amabilitatea dumneavoastră.
Astăzi, nu vreau, Doamnă, să vorbesc decât foarte pe scurt despre afacerile externe ale ţării, dar aş dori, dacă nu abuzez de timpul dumneavoastră preţios, să intru în mai multe detalii privind situaţia din ţară. Cu permisiunea dumneavoastră, Doamnă, voi face acest lucru sub simpla formă a unor note, rugându-vă anticipat să scuzaţi eventualele neglijenţe de redactare.
Prin călătoria sa la Constantinopol, Prinţul a încheiat fericit negocierile angajate de multă vreme cu Poarta. Se poate spune că recunoaşterea s-a făcut necondiţionat. Graţie intervenţiei oportune a Împaratului, Marele Vizir a consimţit ca expresia “în limitele capitulaţiilor şi ale Tratatului de la Paris, 1856” să atenueze duritatea sintagmei “parte integrantă”. Se pare că la Paris a stârnit multă mirare faptul ca Prinţul a acceptat cu greu această sintagmă care, se spune, nu exprima decât un adevar indubitabil şi de necontestat. Dar, cu toate acestea, într-adevăr, cuvintele “parte integrantă” nu figurau în nici un alt tratat, în nici un alt act diplomatic, iar Prinţul străin nu putea accepta o formulă care ar fi agravat, chiar şi aparent, situaţia României în raport cu Poarta.
În afara eredităţii pe linie directă, guvernul otoman a conferit Principatelor Unite dreptul de a bate monedă proprie, cu condiţia unei inţelegeri prealabile cu Sublima Poartă. Prinţul va putea încheia cu Puterile străine aranjamente particulare şi locale; chiar dacă propoziţia această pare că indică o restricţie incomodă, este evident că România nu poate încheia cu Puterile străine decât înţelegeri şi aranjamente particulare şi locale.
Cifra militarilor din armata regulată a fost fixată, în principiu, la 30.000. Creşterea tributului se subordonează aprobării Camerelor române, ceea ce o face iluzorie.
Cât despre dreptul de a decerna decoraţii, el fost cedat Prinţului, în cursul acestui voiaj la Constantinopol.
Iată, pe scurt, principalele puncte prevăzute şi în scrisorile schimbate de Alteţa Sa şi Marele Vizir.
Primirea făcuta Prinţului de către Sultan a fost magnifică, diferită de recepţia de care se bucurau fostii hospodari înscăunaţi pe baza averii lor. Fără a vorbi de ordinul Osmanie, cu iatagane încrucişate, de caii de rasă, etc., vreau să spun că Înălţimea Sa a avut pentru Prinţul României o atenţie deosebita. Astfel, Sultanul i-a trimis, în întâmpinare, până la Rusciuk, pe aghiotantul său pentru ceremonii şi pe favoritul său, Djemil Paşa care a stat tot timpul pe lânga Prinţ, până la încheierea vizitei. Sultanul a vrut, în pofida ploii nemiloase, ca propriul fiu, cel care, după toate aparenţele, îi va succede la tron, să comande, în faţa Prinţului, batalionul de infanterie otomană; în fine, n-a aşteptat o cerere a Prinţului şi a acordat câte o distincţie onorifică tuturor persoanelor din suită, iar eu am fost obligat să iau parte la această ceremonie.
Ducându-se la Constantinopol, Prinţul îndeplinea o datorie penibilă, dar primirea deosebită a Sultanului, onorurile regale care i-au fost acordate au putut, într-o oarecare măsură, să atenueze ceea ce era dezagreabil în acest demers. Astfel, după ce a exprimat, direct, Sultanului mulţumirile sale, Prinţul s-a grăbit, la întoarcerea la Bucureşti, să-i scrie pentru a-şi arăta, din nou, gratitudinea.
În acelaşi timp, el a adrest o scrisoare Împăratului în care îşi exprimă întrega recunoştinţă pentru poziţia pe care Majestatea Sa a avut-o în timpul negocierilor de la Constantinopol, pentru sfaturile sale şi pentru instrucţiunile date ambasadorului nostru pe langă Sublima Poartă.
Prinţul a primit, la întoarcere, în audienţă solemnă, pe Consulul general al Rusiei, pe care lipsa unor ordine precise l-a ţinut la distanţă de prima reuniune oficială a Corpului consular. Alteţa Sa a fost, astfel, recunoscută de de către cele cinci Mari Puteri şi de alte cinci ţări reprezentate la Bucureşti, iar problema externă poate fi considerată ca fiind soluţionată definitiv. Prinţul trebuie, deci, să se ocupe, acum, în linişte, de politica internă. Aici încep, cu adevarat, dificultăţile serioase ale domniei sale.
(va urma)
Traducere din limba franceză de Tudor Cireş
Citeşte şi Baronul de Laveleye. Voiaj în România.
Citește pe Antena3.ro
