UNIŢI PRIN ACELAŞI NUME/"Suntem cu toţii rude între noi!"

Nu sunt renumiţi pentru munca pe care o fac şi nici pentru traiul pe care îl duc. Chipul lor nu-ţi rămâne în minte dacă îl vezi o singură dată. Vorbele lor nu ţi se întipăresc în memorie ca fiind cele mai înţelepte. La oamenii aceştia, un lucru însă te surprinde şi nu-ţi dă pace până nu dezlegi misterul: cum de-i cheamă pe toţi Cârstov, iar satul în care locuiesc se numeşte Cârstovani?

Credit: Bogdan Iuraşcu/JURNALUL NAŢIONAL

Nu-i deosebeşti după cum îi cheamă. Cârstov. Un nume venit cine ştie de unde. Parcă de nicăieri. I-a adunat însă printr-o mână nevăzută pe toţi, într-o vâlcea noroioasă. I-a legat strâns între ei, prin căsătorii şi botezuri. Unii spun că un anumit Cârstov ar fi bătut cale lungă până la domnitorul Alexandru Ioan Cuza, cu o piele de bour pe care erau trecute titluri de proprietate asupra terenurilor şi păşurilor, şi astfel ar fi devenit stăpân. Alţii nici nu se întreabă. Consideră că aşa a orânduit Dumnezeu. Apoi, ca să nu fie nici un dubiu că în inima troienelor de pământ stau Cârstovenii, au dat numele lor şi satului. Cârstovani. O familie despre care nu ştii de unde începe şi unde se termină. În case dărăpănate, cu ciment ori pământ pe jos, şi-au născut copiii, le-au pus nume sfinţite cu aghiasmă şi şi-au dus traiul cu mămăligă, pâine făcută în casă, pe vatră, şi-au legănat pruncii pe picioare, în lipsa cărucioarelor, i-au dat târziu la şcoală, sărind de cele mai multe ori peste grădiniţă, din cauza drumului lung, de 4 kilometri (care desparte cătunul de centrul comunei Pleşoi, de care aparţin), pe timp friguros, aproape imposibil de străbătut.

NUMĂRUL CÂRSTOVENILOR SPOREŞTE
Anişoara are 23 de ani. Îşi mângâie copila de numai 1 an jumătate pe creştetul buclat. S-a măritat la 18 ani şi deja are trei copii, iar cel de-al patrulea stă să apară. Pe fetiţa cea mare, de 5 ani, a lăsat-o în vale, la Predeşti, în comuna în care a copilărit, la părinţii săi. Pe celelalte două fetiţe le creşte în cele două camere pipernicite şi colorate în albastru ale casei din paiantă în care s-a mutat cu bărbatul ei, după moartea unei mătuşi. De când cu măritişul ei, clanul Cârstovenilor a mai căpătat câţiva oameni printre ei. Numărul lor a sporit pe la vreo 30 de locuitori ai cătunului, deşi, spun oamenii numărând cu voce tare, prin împrejurimi ar mai fi răspândiţi încă vreo 50 de alţi Cârstoveni, rude cu ei. "Dacă am avea drum, ar mai fi ceva. Nu putem ieşi în pantofi sau în papuci. Numai cu cizme de cauciuc. Zloata ne ajunge până la genunchi", îşi spune oful tânăra femeie, şi mai bagă un lemn în soba cu plită pe care stă la fiert o oală cu apă. Alexandra, fetiţa ei de numai 1 an, are picioarele goale. Degetele îi sunt roşii. Mama o ţine în poală, încercând să o încălzească. Ar vrea ea să o dea la grădiniţă pe Georgiana, cealaltă copilă de aproape 4 ani, dar cine să o care în cârcă atâţia kilometri? Curtea lor neîmprejmuită e plină de oi şi de miei. "Dacă nu ar da bărbatu-meu laptele la moşu' şi mieii, apăi nu am avea din ce să trăim. Ne mai ajutăm cu alocaţia fetiţelor. Am zis că în primăvară poate reuşim să ne facem şi noi două camere jos, în comună, ca să scăpăm de înnoroiala asta", se vaită Anişoara şi spune pe nerăsuflate planul la care ţine ca la ochii din cap.

LA LIMAN, CU TRACTORUL
În satul Cârstovani, capul este nea Rinul, cum îi zic vecinii, prescurtându-i numele de Marin. Căci Cârstoveni botezaţi Marin sunt destui prin sat, la fel ca şi Constantinii, aşa că pentru a-i deosebi fie le găsesc porecle, fie ataşează de fiecare dată iniţiala tatălui şi astfel îi dibuiesc care cum este şi pe unde stă. Nea Rinul nu are casă pe uliţe curate şi nici camere înalte şi arătoase. Tot prin noroaie în care te afunzi până la gât se chinuieşte, tot cu vaca şi cu 10 purcei îşi duce traiul. Are însă ceva la care mulţi râvnesc, dar puţini au: tractor. Cu tractorul îşi ară ogorul ce se întinde pe 20 de pogoane, cu tractorul ajunge în comună, străbătând ca un rege pământul moale şi viclean, asemenea unei mlaştini care te înghite la o mişcare greşită. Cu tractorul lui nea Marin am ajuns şi noi în sat. Acolo unde oamenii arareori văd un chip nou, necunoscut. Două fete care mai iau la picior în fiecare zi drumul lung, înotând în gloată. Claudia este în clasa a VI-a şi, zice nea Rinul, ar fi bună de avocată, "că-i merge gura, mamă, mamă", şi Ioana, clasa a VIII-a, care visează să devină farmacistă sau asistentă medicală. Doar aşa găseşte că ar fi unica scăpare să iasă din cătunul acesta, "ca iadul iarna, ca raiul vara".

"PE TIMP PLOIOS, CĂTUNUL SE ÎNFUNDĂ!"
Tanti Dorina a văzut perindându-se prin faţa ochilor săi două generaţii. Ochii mici, în fundul capului, faţa prea puţin zbârcită pentru cei aproape 90 de ani cât va împlini în vară, mersul drept şi vorba înţeleaptă o fac să fie, printre săteni, mama Dorina. Ea ştie cum era acum 65 de ani, când a pus piciorul pentru prima dată pe pământul roditor al Cârstovenilor. Pe-atunci nu era zi de sărbătoare ca muzica să nu se audă de la dipla cântăreţului şi nici femeie care să nu iasă la hora din mijlocul câmpiei. Acum, nici nunţi şi nici botezuri nu se mai fac. Cine mai petrece la vreo cumetrie o face jos, în comună, pe la vreo rudă, "că e imposibil să aduci oamenii aici, din cauza drumului. D-abia ne ducem noi să mai luăm câte o sticlă de ulei, zahăr şi cele necesare pentru casă, darămite să vină oamenii să petreacă, mai ales pe timp rece şi ploios, când cătunul se înfundă", spune tanti Nicoliţa, în timp ce aşază pe masă carne de porc scoasă de la borcan, brânză, murături şi vin roşu făcut de soţul ei, nea Rinul. Au rămas singuri. Copiii le-au plecat, ba prin Craiova, ba prin Portugalia, iar toată munca lor au transformat-o în bani bine păpuşiţi cu care au făcut casă copiilor la oraş, "doar-doar or vrea să vină să stea în ţară. Aici vin nepoţii vara. E foarte frumos. Pământul e înverzit, poamele sunt în copac, e frumos tare".

TREI FÂNTÂNI ŞI TREI CĂRUŢE
Pentru oamenii din satul Cârstovani, timpul îşi ţese firul după alte legi. Se trezesc în zumzet de cântec popular "de la televizor" şi se culcă pe lumină, după ultima găleată de apă dusă la animale şi un pahar de vin fiert "cât să ne încălzim". Printre ei, unchi, mătuşă, nepoată, fină, acestea au devenit formulele de adresare. Îşi împart avutul ca-ntre fraţi. Trei fântâni sunt în tot satul. Iar căruţe, cam tot aşa. "Cum aş putea eu să îmi încui poarta, când ştiu că vecinul poate să rămână fără apă? D-apoi să vină şi la miezul nopţii să-şi umple găleata, că pe mine nu mă deranjează. Vara ce mai seacă oleacă, că de cele mai  multe ori nu mai ud grădina, că doară nu o să ţin un om cu gâtul uscat ca să înghită pământul apa", spune nea Marin şi priveşte către cer. "M-ar vedea Dumnezeu, mai ales că suntem rude între noi." De ani de zile, oamenii au învăţat să se descurce singuri. Şi-au luat tensiometru şi nu-i zi mai rea în care să nu consulte aparatul. La medic merg când şi când, pentru vreo reţetă, iar "dacă o fi să avem nevoie urgentă de vreo ambulanţă, de vreun medic, putem să şi murim, că nu are cine să urce până aici. Când mi-a fost rău, m-a dus Claudia, nepoata din clasa a VI-a, cu căruţa jos, în comună, că omul meu nu mai poate, are 80 de ani şi d-abia mai iese până la poartă", îşi varsă năduful tanti Constanţa, femeie rotofeie, cu ochi albaştri, ajunsă la vârsta de 73 de ani. Şcoală n-au, biserică nici atât. "Popa vine doar de Paşte şi de Crăciun, ca să ne împărtăşească. Nu am mai fost la slujbă de nu mai ştiu când. Tare mi-aş dori", povesteşte tanti Dorina, şi ochii i se împăienjenesc de lacrimi.

În sufletul Cârstovenilor nu-i loc de regrete. Dar nici de mari bucurii. S-au obişnuit cu traiul lor greu, prin noroaie, cu desăgile cărate în spinare tocmai din centrul comunei, cu aceleaşi chipuri înăsprite de vreme pe care le văd în fiecare dimineaţă. Vecinii le-au devenit rude, iar casa - singurul loc în care întră de ani de zile. Porţile lumii, pentru ei, s-au închis o dată cu poposirea pe povârnişul pe care l-au nimic Cârstovani. Nu-i sperie izolarea. Ştiu că nu sunt singuri. "Suntem noi şi Dumnezeu."

Pentru ei, este de-ajuns.