“Vă rugăm, vă rugăm să nu îi despărţiţi!”

Revista Cinema organiza în 1986 o interesantă dezbatere cu elevii Liceului de matematică-fizică nr. 3 din Bucureşti – loc unde s-a filmat o bună parte din “Declaraţie de dragoste”.

Revista Cinema organiza în 1986 o interesantă dezbatere cu elevii Liceului de matematică-fizică nr. 3 din Bucureşti – loc unde s-a filmat o bună parte din “Declaraţie de dragoste”.

Ne aflăm în ianuarie 1986. În 1985, filmul “Declaraţie de dragoste” se situase, după cum notează Cinema, “în fruntea topului ’85 al spectatorilor”. Tema dezbaterii era tocmai acest film de top. Dialogul sună ca un fel de “forum” pe stil vechi. Desigur, pentru liceenii de astăzi, care dezbat pe forumurile de pe net de la probleme existenţiale până la cea mai bună poziţie pentru a face sex, această dezbatere a altor vremuri poate suna derizoriu, stângaci. Dar, având în vedere libertatea de exprimare limitată a anilor ’80, acest derizoriu reprezintă o pată de culoare extraordinară. Luaţi totul ca pe un fel de întoarcere la o ciudat-plăcută virginitate. În 1985, filmul “Declaraţie de dragoste” se situase, după cum notează Cinema, “în fruntea topului ’85 al spectatorilor”. Tema dezbaterii era tocmai acest film de top.

De ce v-a plăcut acest film? Ce şi, mai ales, cum a reuşit să comunice spectatorilor? Ce v-a nemulţumit? Ce aşteptaţi, în general, de la un film cu şi despre tineri? Ce sugestii aţi vrea să faceţi cineaştilor noştri? Acestea erau întrebările adresate elevilor Liceului de matematică-fizică nr. 3 din Bucureşti de revista Cinema. Printre participanţii la “examinarea” elevilor se numărau scenaristul filmului “Declaraţie de dragoste” – scriitorul şi profesorul George Şovu, regizorul Nicolae Corjos şi actriţa Teodora Mareş. Dezbaterea a început cu “Aveţi cuvântul”.

MI-A PLĂCUT... Diana Oană, clasa a XII-a P: “Pe mine m-a animat, m-a bucurat gândul că este un film despre noi. Uneori suntem puţin uitaţi, puţin împinşi cu un «să mai creşteţi», iar acest film cu noi pe tot ecranul mi-a dat senzaţia că toţi şi-au amintit de noi. Şi eu am jucat acolo. Fără regie, fără motor, fără machiaj, dar am jucat propria mea dragoste. Se spune mereu că la vârsta aceasta «iei un piramidon şi-ţi trece». Să fie oare chiar aşa? Filmul mi-a plăcut şi pentru că a fost turnat într-o bună parte la noi în liceu. E poate un orgoliu de elev al acestui liceu, dar acesta este adevărul. Voiam să văd dacă-mi recunosc şcoala în film, liceul meu (observaţi, spun al meu, că este şi al meu!). Da, l-am recunoscut. Pentru mine şi el a fost un actor tăcut, mereu tăcut, dar care a venit cu plusul lui de dăruire”. Mihai Popescu, clasa a XII-a J: “Filmul «Declaraţie de dragoste» mi-a plăcut, deşi cred că putea fi şi mai bun (raportat la ce aşteptăm noi de la un astfel de film). (…) Cred că se poate învăţa din acest film cam ce înseamnă adevăratul respect în iubire. Mulţi ne simţim «în cer» sau «cu inima pe foc», mă rog, fiecare simte în felul lui, dar nu ştie cum să «traducă» altuia ceea ce simte. De aceea cred că pentru Alexandru şi Ioana, eroii filmului, ar fi fost binevenit un prieten, o prietenă, căroar să li se confeseze. Dacă Alexandru ar fi avut un astfel de prieten, poate că despărţirea temporară de Ioana nu l-ar fi lăsat atât de singur. Poate ar fi interesant un «love story» la vârsta noastră şi în afara şcolii. Cu «cazuri» nu neapărat ideale. Mai sunt şi timizi, şi neînţeleşi care iubesc. Sunt şi tineri izolaţi, la care iubirea ajunge greu, cu un surâs sceptic”. Cristina Piper, clasa a XI-a M: “De ce mi-a plăcut filmul «De­claraţie de dragoste»? Pentru că-mi doresc o astfel de dragoste, frumoasă, limpede şi curată, în­cărcată de emoţii pu­ternice şi de clipe pe care le trăieşti cu ma­xi­mă intensitate o singură dată în viaţă. Există şi momente pe care aş fi dorit să le văd în film, întocmai cum apar ele în romanele scri­i­torului George Şovu. Dar probabil că aceste lu­cruri nu şi-au găsit loc în scenariu. De fapt, nu ştiu cum se scrie un scenariu, mai ales după o carte. Ce se alege pentru film şi ce se lasă deoparte?”.

MĂRTURISIRE. La întrebarea de mai sus răs­pundea chiar regizorul filmului, George Şovu: “Dacă-mi permiteţi, voi face o mărturisire. S-a vorbit aici de cărţi de la care am pornit. Din romanul «Declaraţie de dragoste» am luat doar titlul şi o idee, aceea a cercului în care au loc dezbateri, una dintre ele fiind spre sfârşitul anului şcolar o «radiografie», cum o numeşte Socrate, a sufletelor, a relaţiilor dintre băieţi şi fete la vârsta de 18 ani. Am făcut apoi un pas spre «O vară de dor», de unde am luat mai mult. De altfel, fac o paranteză, am crezut la început că o să-mi fie uşor. Într-o săptămână am scris 150 de pagini. Am «ecranizat», după părerea mea, cartea. Când am dus «opusul» la casa de filme, după ce l-au citit mi-au spus: «Da, e o idee». Întrebarea mea a fost: «Numai una? Eu credeam că am pus mai multe». «Da, e o idee de film. Numai că dumneavoastră n-aveţi idee cum se face un scenariu». Şi mi l-au dat înapoi, cerându-mi să fac un rezumat de două pagini. Rezumate ştim să facem cu toţii; din clasa a II-a învăţăm şi până în clasa a XII-a tot nu reuşim uneori. Să ştiţi că n-am reuşit nici eu. N-am făcut un rezumat de două pagini, ci de cinci. (…) «Am înţeles ce vreţi», mi s-a spus, «dar nu ştim cum vreţi. Faceţi povestea». M-am întors şi am făcut o poveste de 20 de pagini, nu de două, şi uite aşa am tot scris până la a doua variantă, vreme în care Nicolae Corjos deseori se afla lângă mine. (…) Scriam şi-l întrebam: «E bine?». «Nu», îmi răspundea. «De ce?». «Că e ca-n carte». «Şi cum să fie?». «Ca-n viaţă». «Păi, ca-n viaţă e simplu!». (…) Am încercat să fac «simplu», dar asta nu înseamnă că mi-a fost şi uşor. Vreau să vă mai fac o mărtu­risire, deşi am vorbit cam mult: lucrez tot cu Nicolae Corjos la un nou scenariu. Tot şcoală, tot elevi, tot profesori, de data aceasta în altă ordine…”

(n.r. – era vorba despre filmul “Liceenii”)

CE BINE AR FI. Alina Olteanu, clasa a XII-a P: “Mi-a plăcut foarte mult modul în care s-a făcut fuziunea între ideile tinerilor şi cele ale maturilor din film. Modul în care profesorul de filozofie Socrate, de exemplu (interpretat de Ion Caramitru), s-a purtat cu elevii, faptul că a încercat pe cât posibil să revină la ceea ce a gândit şi a simţit la vârsta de 18 ani, faptul că a căutat să-i ajute pe elevi într-un fel, să-i formeze pentru viaţă. Pentru că nu numai cu matematica, cu fi­zica şi cu alte materii tehnice se poate pătrunde în această mare vâltoare care este viaţa. Eu cred că ne trebuie şi ne ajută şi un pic de filozofie, un pic de poezie...”.

Diana Oană dintr-a XII-a P intervenea iar: “M-au cucerit actorii din film. Teodora Mareş cu aerul ei delicat şi, după părerea mea, puţin timid, Adrian Păduraru, cu statura şi ţinuta lui puţin rigidă (tot părerea mea) (...). Nu cred că mai are rost să spun ceva despre Tamara-Buciuceanu Botez, Cristina Deleanu, Ion Caramitru (...). Domniile lor sunt actori de prea mare talent pentru a-mi permite eu să-i comentez. Filmul acesta ar putea fi, într-un anumit fel, şi al părinţilor şi bunicilor noştri. (...) Eu cred că unui adolescent trebuie să i se acorde încredere, să fie urmărit, dar din umbră. Un control care să semene cu un arest este sinonim cu tăierea aripilor. Acest «conflict» profesor – elev este, cred, deseori o consecinţă a neînţelegerii intenţiilor de ambele părţi. Poate că nici domniile lor nu ar fi aşa dacă… Poate nici elevii n-ar fi fost aşa dacă... Ce bine ar fi dacă… În acest film am găsit romanticul din noi. Sunt convinsă că şi cei mai «înrăiţi» dintre colegii mei au avut un moment de meditaţie după acest film. Adesea pozăm în tineri pe care sentimentele nu-i ating, râdem, ironizăm, uneori dureros, pe cei care sunt mai sentimentali (...)”.

La un moment dat “a luat cuvântul” Teodora Mareş: “Sigur, aşa cum s-a spus aici, sunt foarte apropiată de vârsta voastră, deşi colegii îmi spun că am îmbătrânit. Sunt studentă în anul III la actorie, clasa regretatului profesor Octavian Cotescu. Şi eu îmi doresc ca totul să se întâmple ca-n filme. Nu văd continuarea cuplului Ioana – Alexandru, mie finalul mi s-a părut… deschis. Probabil că vor veni pentru cei doi şi zile mai grele. Pentru că sunt convinsă că nu întotdeauna lucrurile merg aşa strună. Foarte greu nu mi-a fost să devin Ioana. M-a ajutat viaţa, ca să zic aşa, experienţa”.

ECHIPA. Apoi a vorbit regizorul Nicolae Corjos: “Întâi vreau să vă spun că sunt emoţionat, pentru că, trecând prin liceul dumneavoastră, mi-am reamintit momente din timpul filmărilor (…). Probabil că filmul următor îl vom realiza tot aici. Am mai spus-o şi repet, eu sunt regizorul unei echipe. Şi, dacă filmul a ieşit aşa, este pentru că am avut întreaga echipă excelentă, fără fisuri: scenarist, operator, scenograf, tehnicieni, actori. De obicei, când mă întâlnesc cu tineri le spun: «În orice profesie e nevoie să ai o echipă bună» (…). Pot să vă spun că după întâlni­rile cu tinerii spectatori din ţară, şi chiar azi la această discuţie, mi-am dat seama că şi adolescenţii de azi iubesc poezia. Sunteţi la fel de sensibili, poate chiar mai mult decât generaţia noastră.

Şi, pentru că tot s-a făcut azi o serie de mărtu­risiri, fac şi eu una: aţi depăşit toate aşteptările noastre”. George Şovu adăuga: “Dacă ar fi să dau eu un răspuns foarte succint la întrebarea de ce ne-a plăcut «Declaraţie de dragoste»?, aş spune că, în el, tinerii din diverse locuri au întâlnit un teritoriu de suflet şi de aspiraţie comun (…). Într-o scrisoare primită la redacţia revistei Cinema, un coleg al dumneavoastră de la Liceul «Nicolae Tonitza» spunea că cei doi, Ioana şi Alexandru, reprezintă un ideal pentru ceea ce ar trebui să fie frumos în viaţa voastră, a tinerilor. Dar, se întreba el, se întâmplă cu foarte mulţi dintre noi aşa ceva? Nu ajungi aşa de uşor la ideal. Nici cei doi eroi nu ajung, nu se ştie ce se va întâmpla cu ei în conti­nuare, căci, dacă s-au văzut la mare după o vreme, nu înseamnă că ei vor rămâne neapărat împreună. Deocamdată, eu mă gândesc ce să fac cu ei într-o viitoare carte, pe care o intitulez «Dimineaţa iubirii»... Poate îmi daţi sugestii în legătură cu Alexandru şi Ioana, ce să fac cu ei mai departe...”. Elevii în cor: “Să nu-i despărţiţi!”.

Pare că nu s-a schimbat mare lucru de atunci până acum, dar poate doar pare. Citind toate acestea, parcă simţi cum îţi iese un adolescentin coş pe nas. Şi, dacă în acele vremuri un asemenea coş însemna o catastrofă, în aceste vremuri s-ar putea să însemne o bucurie!