Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
"E prea lung drumul până-n comunism/ De nu-l scurtăm cu gări şi cu etape,/ De nu-l aducem totuşi mai aproape,/ E prea lung drumul până-n comunism.// Am mai visa, de nu s-ar face zi/ Şi pruncii nu ne-ar întreba de pâine,/ E lung şi drumul scurt de azi, pe mâine,/ Cu-atât mai lung ce ni se năzări.// Când, obosită, într-un cerc închis,/ Scârbită, umilită lumea noastră/ A vrut să se arunce pe fereastră,/ I-au dat un drog, i-au programat un vis.// Acesta e, total şi nebunesc,/ E comunismul, unica dreptate,/ Cel hotărât a le-mpăca pe toate,/ Pilonii lui pe osul nostru cresc.// Prea lung, prea tăinuit, prea lung, prea lung,/ Pustie veşnicie exemplară,/ Ni-i dor din când în când de câte-o gară,/ În care oamenii şi mai ajung".
Adrian Păunescu scria că precum un drog, precum un vis, plin de himere, comunismul le-a fost furnizat oamenilor pentru a atenua întrebarea crudă a pruncilor: unde e pâinea? Cu o metaforă tulburătoare, scria poetul că e prea lung drumul până-n comunism şi mai avem nevoie de o gară să ne odihnim. Cei care azi muşcă jalnic din atât de iubitul Poet n-au scris o poezie precum "Analfabeţii", activiştii ce pun virgulă între subiect şi predicat, dar ştiu să dea cu pumnul în masă. Umbla prin telefonul fără fir, din gură-n gură, istorisirea că unul din granzii comunişti, Dumitru Popescu Dumnezeu (de altfel, scriitor de excepţie şi om inteligent) l-ar fi chemat la Comitetul Central pe Adrian Păunescu. Prin uşa deschisă de la biroul său, l-a strigat pe Poet cu ironie fină: "Unul dintre Analfabeţi te aşteaptă!".
Grele au fost luptele lui Adrian Păunescu pentru a încerca să îndrepte hotărâri încuiate ale lui Ceauşescu şi, mai ales, ale grangurilor comunişti. S-a bătut ca un leu pentru punerea în valoare a Carpaţilor, a agriculturii montane, a posibilei industrii montane, prin punerea la loc de frunte a proiectelor doctorului Radu Rey. L-a dezamăgit tembelismul mahărilor comunişti care au aruncat ideea generoasă într-un unghi mort. S-a luptat să-l scoată din puşcărie pe un biet ţăran, condamnat la ani grei de temniţă, fiindcă, de foame, furase un sac cu porumb de pe câmpurile CAP-ului, şi asta în condiţiile în care mai-marii comunismului îşi făceau de cap cu abuzuri peste abuzuri.
Genialitatea Poetului care năştea poezii superbe dictând versuri ce năvăleau din uriaşul lui talent a devenit subiect de legende. În timpul unui spectacol al Cenaclului la Galaţi a fost invitat pe scenă un tânăr din sală care a cântat frumos. Poetul i-a spus că din acea clipă face parte din Cenaclu şi l-a invitat pe tânărul profesor de sport să-şi ia de acasă nişte haine şi să plece cu Cenaclul la viitoarele spectacole. În autobuz, Adrian Păunescu a dictat din prima, ca de obicei, o poezie strălucitoare. L-a chemat pe proaspătul component al Cenaclului, profesorul de sport din Galaţi, invitându-l să scrie o melodie pentru versurile proaspete. Cotropit de emoţii, profesoraşul se străduia să compună melodia. L-a îmboldit Poetul. "Mai repede, eu am scris poezia în 10 km şi tu nu găseşti melodia de 30 de km încoace?" Au urcat pe scena din Constanţa în faţa unui stadion cu 30.000 de spectatori, şi Păunescu a anunţat că vor începe Cencaclul cu un cântec şi versuri compuse acum o jumătate de oră. Gălăţeanul a cântat prima strofă şi stadionul a sărit în aer. Cântecul proaspăt ca pâinea abia scoasă din cuptor era: "Iubita mea, să ne-aruncăm în mare/ Şi să trăim în mare neînfrânt/ Să ne luăm dacă doreşti la vară/ Trei săptămâni concediu pe pământ"... Compozitorul se numeşte Vasile Şeicaru şi, după peste 25 de ani, acest superb cântec îi este cerut de români în fiecare spectacol.
Dar şi naşterea poeziei şi cântecului "Rugă pentru părinţi" este tulburătoare. În miez de noapte, dupe ce se încheiase spectacolul, ca de obicei, Păunescu nu avea somn. A dictat ca un torent versurile poeziei "Rugă pentru părinţi". L-a trezit din somn pe Hruşcă şi i-a spus să compună melodia. A ieşit prima variantă şi Păunescu i-a spus fiului său, Andrei, să înregistreze, pe o casetă, poezia şi cântecul "Rugă pentru părinţi". Ştefan Hruşcă a propus să fie înregistrată pe casetă dimineaţa următoare, pentru a mai finisa linia melodică. Ca de obicei, Poetul nu putea fi contrazis şi cântecul a fost aşezat pe o casetă. Inspiraţie şi noroc, pentru că, a doua zi, Hruşcă uitase melodia!
Adrian Păunescu adesea se întreba de ce se joacă soarta nederept cu unii? Aşa cum făcea în fiecare Cenaclu, la Baia Mare a invitat pe scenă tineri pentru a cânta în premieră. Au produs o frumoasă impresie doi învăţători, o fată şi un băiat care au cântat, separat, compoziţiile lor. Amândoi foarte buni, parcă fata cu o treaptă mai sus decât băiatul! Păunescu i-a adoptat imediat în Cenaclu şi a doua zi autobuzul a plecat spre un nou spectacol. La intersecţia cu un drum de ţară, încă în Maramureş, o femeie disperată a oprit autobuzul Cenaclului, rugând să se dea jos învăţătoarea care cântase seara, fiindcă îi moare mama. Fata a coborât şi de atunci nimeni nu a mai auzit de ea. Destinul i-a refuzat fetei cariera artistică. Tânărul învăţător a rămas pe scenă, iar numele lui este Ştefan Hruşcă. De fată nu s-a mai auzit nimic.
Nichita Stănescu şi Adrian Păunescu, în martie, 1983, la Sala Polivalentă Bucureşti, la singura sărbătoare publică pentru Nichita la vârsta de 50 de ani, ultima sa anivesare
