Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Din nou, cealaltă obsesie pe care o semnalam: "Să ne îmbibe lumea de pe oi cu mirosul de sânge şi de grâne". Ar părea că o anume facilitate determină prezenţa acestei convertiri, a tot şi a toate, în mirosuri. Nu e aşa, decât poate uneori. Alexandru nu are nici o prejudecată stilistică atunci când e în stare de graţie. Pentru el, toate cuvintele dicţionarului au miros. "Acum e mort pe laviţă întins, / cu ochii-nchişi şi faţa luminoasă, / lumina lămpii licăre-n ungher / şi-a veşnicie-n casă amiroasă". Iar când mirosurile lipsesc din text, le ducem dorul.
Pentru marele poet din Topa Mică, iubirea de patrie este parte din respiraţia lui firească. El nu arată cu degetul monumentele pe care le face, el pur şi simplu le creează natural, ca în această sinteză tulburătoare de calendar şi hartă:
Lumină
Un singur rost plineşte graiul meu,
Încerc să-l spun din nou, mai cu tărie,
Că neamul meu, părinţii din părinţi,
Cred în lumină şi în veşnicie.
Altfel, aici, în Apuseni, demult
Ne-am fi uscat, sălbatici pe coline,
Şi-n loc de Înviere, am sluji
Acelaşi jug de patime străine.
Sămânţa s-ar fi risipit pe drum,
Pe piatra stearpă, cum era zvârlită,
Şi păsările cerului o pustiau,
Şi moara-n vânt ne-ar fi încremenită.
Moţii pe lume de n-ar fi licărit
Cu candelele linie subţioară,
Vărsând din munţi pe şes, din când în când,
Acest cuibăr de foc ce ne omoară.
De n-ar fi fost îndemnul solitar:
Hi, murgule, în deal şi hai la vale,
Că holdele pe transilvanii s-au albit,
Şi fulgerele calcă mai domoale.
Secerătorii, maică, din Apuseni
sosesc,
De cai, în coame, spânzură lămpaşe,
Că de trei zile holdele bolesc
Sub stelele de vară, uriaşe.
Vin moţii, taică, ieşi în calea lor,
Să intre-o noapte şi la noi la masă,
Să povestească cum pe munţii sfinţi
E răstignită fiecare casă.
Să stea cu noi la lampă, între
prunci,
Când tatăl frânge pâinea şi împarte,
Şi Dumnezeu e spânzurat - de grinzi,
În blidele curate şi deşarte.
Să auzim şi noi cântarea lor,
Ce spune moţul după-mpărtăşie,
În capul gol, cu ochii luminaţi,
Rosteşte-un fel curat de nebunie.
E mic la stat şi uscăţiv la chip
Şi are-n ochi un fel de căutare,
Că Domnul în icoană-a înviat
Şi-i sângerează cuiele-n picioare.
Şi când să plece-n zori, de pe pridvor,
Două făclii s-aprind şi îl urmează,
Şi nu le vede nimeni cum se duc
Pe urma lui, sub cerul de amiază.
Dacă ar fi să-l aşez pe Alexandru la locul cuvenit între poeţii Transilvaniei, probabil că s-ar cuveni ca el să fie la mijloc de Coşbuc, Goga, Blaga, Cotruş şi în consecuţie faţă de această origine.
Şi, din nou, obsesia miresmei, într-un poem dedicat fiicei sale. "Cum stai acum în leagăn, în amurg, / miroşi a grâu de pârgă pe altare." De zeci de ori, mirosurile, de sute de ori pelicanul, cocostârcul, potirul, mirele, lumina, veşnicia, cuiele în picioare, pustia, ciuberele, cenuşa, slăvile cereşti, secerătorii, lacrimile, crucea, priveghiul, smirna, diacul, prohodul, păstorul, oile şi totuşi senzaţia că mereu se adaugă o fărâmă de înţeles acestui enorm roman al credinţei şi mântuirii care e opera poetică a lui Ion Alexandru. Un autoportret pare a fi "Pelicanul":
Se tânguie-n cetăţi, se tânguie-n păduri,
Se tânguie în fiecare casă,
Un pelican pribeag din răsărit,
Şi toţi l-aud, şi nimănui nu-i pasă.
Buciumă jeluirea lui,
Fluiere-n stâni, la focuri, către seară,
Nu-l mai cunosc decât câţiva păstori
Ce-l povestesc tăcuţi şi se-nfioară.
Coviţele-s deşarte pe vetrele de lut,
Oile ling mana de pe stână,
A răsărit Luceafărul străin
Şi înroşeşte oile sub lână.
Roiuri de fum şi de lumini
Împleticesc pământul de picioare
Când bivolii din ugere slobod
Pe cerul sfânt o cale umblătoare.
Pornit-a pelicanul pe pământ,
Pasărea asta a tot neputincioasă,
Măicuţa asta strâmbă, cu puii după ea,
A Patrie începe să miroasă.
Cu capul treaz în aer spânzurat
Şi ochii mari în apele străine,
Din arborele negru pe care e culcat,
Ies fluturii de aur pe coline.
Pelican singur, Patria tuturor,
Ochi stins, împrejmuit de pustiime,
În văzul tuturor te văd
Cum îmi vorbeşti, să nu mă vadă nime.
Aşa cum, cu greu se va putea scrie atât de adânc şi de exact, vreodată, despre unul dintre martirii neamului:
Horia din Albac
Se pregăteşte muntele de sărbători,
ţărânile sunt tămâiate-n cimitire,
Imaginile-n naos, sub candele la rând,
Doboară oamenii-n extaz dintr-o privire.
Desagii plini cu pâinile prinos
Sunt deşertaţi pe-o masă cu spetează,
Bărbaţii tineri, îmbrăcaţi frumos,
Sărută moaştele şi lăcrimează.
Muierile cu busuioc în mâini
Rup câte-o creangă sfânt mirositoare
Şi-o-mplântă împăraţilor de după cap
Şi-n sânul blând al Palidei fecioare.
Apoi, ciopor se-nghesuie în cor
Şi şopotesc pe limba lor pruncească
Imnul străvechi cel rupt şi îndesat
Ca nişte păstrăvi într-o râp-albastră.
Treptat, corabia se umple de plecaţi
Din casa lor de ţărnă, pe vecie,
Când clopotele intră în văzduh
Nava-i demult ajunsă în pustie.
Şi călătorii sunt de mult pieriţi
Şi înăuntru-i patria de oase,
Şi pelicanul, singur în potir,
A sânge proaspăt face să miroase.
Prin Ioan Alexandru, Horia din Albac devine ceea ce se cuvenea de mult să devină, erou naţional al creştinătăţii.
De mărţişorul anului 1980, Ioan mi-a adus "Imnele Moldovei", cu dedicaţia: "Marelui poet de rezonanţă naţională, Adrian Păunescu, iubirea frăţească a lui Ioan Alexandru" şi cu precizarea, scrisă de mâna lui, "exemplarul de semnal". Poetul pare a încerca, o dată cu extinderea imnelor către toate Ţările Române, punerea în operă a simplei, memorabilei şi lapidarei formule cu care, într-un eseu al său, Octavian Goga îl definea pe Avram Iancu, despre care spunea că-l preocupă şi îl doare "soarta integrală a neamului". O istorie a Ţărilor Române este zidită, ca de un cronicar al cronicarilor, pe numele său Ioan Alexandru, în aceste cărţi-mânăstiri ale sale. După lectura lor - sentimentul că moaştele, moaşte ale voievozilor şi mitropoliţilor neamului, se află pretutindeni în paginile marelui poet. Nu multe poezii dedicate Moldovei sunt capodopere, dar, din când în când, peste masa de texte curate şi cucernice, se ridică o asemenea maiestuoasă "Istorie":
Un neam înseamnă jertfă pe pământ,
Nu vânătoare între dobitoace,
Frământă graiul stânca unui loc,
Până ce apa-n sânge se preface.
La Războieni renaşte neamul meu,
În mlaştinile-acelea puturoase,
Copita Asiei, pe ţeasta mea,
Stoarce uleiul candelei din oase.
Moldova calcă altfel pe sub nori
De când e ţărna-aducere aminte,
În loc de unghii, paşii, pe sub cai,
Sunt potcoviţi cu lacrimi şi morminte.
Pietrarii ziua iarăşi rezidesc
Surpătura nopţii-n temelie,
Şi mereu se tânguie un prunc
Nenăscut de tânăra soţie.
Albinele în coşniţe-n păduri,
În inima Moldovei se înşire,
Când fagurul şi-aduce roada sa,
Mierea-i la prunci şi ceara-n mânăstire.
Schitul pe deal, şi-acolo, înspre munţi,
Spre cavalerii soarelui apune,
De unde vin săgeţile prin cărţi,
Se cere ţării vad de rugăciune.
Din fiecare casă, un vlăstar
Să fie tras de mic în sihăstrie,
Să ia pe umeri straiul de valah
Şi în privire, grai de feciorie.
Şi astfel răsărit-au pe pământ
Aceste turle-n ţară Bucovină,
Şi neamul meu, la candelele lor
A tot sporit lumină din lumină.
(Va urma)
