Viaţa lui Adrian Păunescu, povestită de Adrian Păunescu (63)

Estetica mea e încărcată de fapte de viaţă care atârnă greu în împământenirea fiecărui criteriu al frumosului. Poate că următoarele generaţii vor des­prinde viaţa lui Sorescu de poezia lui So­rescu. Eu nu o pot face pentru mine. Via­ţa lui Sorescu şi poezia lui Sorescu sunt una, chiar dacă poetul a ştiut de multe ori să nu exhibe decât distilatul, alco­olul, nu borhotul anecdotic. Iar viaţa lui Sorescu devine poezia lui Sorescu, mai ales atunci când amândouă se află sub puterea morţii lui Sorescu. Întreaga şi tragica lui ultimă carte, „Puntea", nu este decât jurnalul unei respiraţii care se mută în ceruri. Nici un comentariu n-ar face decât să maculeze co­mu­ni­carea directă a poetului cu Dumne­zeu. Lăsăm poeziile să pledeze intrarea lui Sorescu în Rai. Imagine a speranţei, a puţinei speranţe care i-a mai rămas poetului muribund, dar lucid:

Puntea
Mă balansez pe ceva foarte şubred,
Un fel de punte primejdioasă,
Străbătută de spasmele
Unui teribil vârtej,
O punte între nimic şi nimic
Pe care eu n-am cerut s-o trec.

Niciodată n-am făcut
Atâtea gesturi dezordonate,
Semănând a rugă, ameninţare,
disperare...
Sunt azvârlit în cer,
Printre tunete,
Revin,
Iar mă azvârle,
Niciodată n-am fost atât
de speriat.

- Dă-te jos de pe linia asta
Închipuită,
Nu înţelegi că totul s-a terminat?
Sunt azvârlit, trântit, dat cu capul
de pereţi.
Mă sprijin, mă agăţ,
Mă ridic.
- Nu ştiam că viaţa
E o linie închipuită, zic.

Urgenţă mare, moartea! Amăgire şi viteză! Sufletul strigă în zadar „Opreşte!":

Opreşte!
A răcnit sufletul,
Opreşte să mă dau jos!
Sunt sătul de-atâtea corvezi,
De-atâtea determinări, obligaţii şi legi,
Eu am fost făcut să fiu liber.

- Nu pot să mă opresc,
I-a răspuns pământul,
(Pământul din mine),
Dă-te jos din mers,
Dacă-ţi dă mâna,
şi fă-o chiar acum,
Când eu o virez
Spre scârbă şi tină.
Dă-te jos în cer,
Prietene de-o viaţă,
Te iau când revin.

Neaşteptat de exact şi de cinic este Sorescu, povestindu-şi boala şi dominându-şi durerea care venea tocmai din acest „Ficat locuit":

Simt aripile vulturelui
Întinzând marginile ficatului meu,
Îi simt ghearele,
Îi simt pliscul de fier,
Îi simt uriaşa lui poftă de viaţă,
Setea lui de zbor
Cu mine în gheare,
Şi zbor.
Cine spunea că sunt înlănţuit?

Un poem genial. O lucrare în fili­gran. Sculptură în fir de păianjen. Tragi­că ironie, trupul slăbit pe această delicată „Scară la cer":

Un fir de păianjen
Atârnă de tavan,
Exact deasupra patului meu.
În fiecare zi observ
Cum se lasă tot mai jos.
Mi se trimite şi
Scara la cer - zic,
Mi se aruncă de sus!
Deşi am slăbit îngrozitor de mult,
Sunt doar fantoma celui ce am fost,
Mă gândesc că trupul meu
Este totuşi prea greu
Pentru scara asta delicată.
- Suflete, ia-o tu înainte,
Pâş! Pâş!

Observaţia e cumplită. Poetul a intrat în moarte şi o descrie. I-au rămas numai ochii şi cuvintele.

Spectator
Observ cu interes
Cum se luptă instinctul vieţii
Cu geniul morţii.
Viaţa vine cu o mie de tertipuri,
Moartea are o mie şi una de vicleşuguri.
Ca doi gladiatori,
Unul, cu trident şi plasă,
Altul, cu spada scurtă.
Strivit între logica misterioasă
A vieţii
şi logica misterioasă a morţii,
Sunt terenul de luptă.
Au rămas din mine
Doar ochii,
Să vadă şi să se îngrozească.

Strigătul singurătăţii celui ce moare! Automatismele lumii îl obosesc şi mai tare pe muribund. Sorescu e poetul care-şi trăieşte şi descrie moartea.

Arăt atât de îngrozitor
Încât pierd mult timp
Consolându-i pe cei
Care vin să mă vadă...
Numai mie nu ştiu ce să-mi mai spun,
Când rămân singur.

Din nou, suficient spirit pentru o observaţie unică: muribundul prive­ghează mortul. Imposibilă fracţie!

Priveghi
Asist la
Propriul
Priveghi...

Versul final e genial, „Îngerul îndoliat pune sugativa" pe o filă din „Cartea morţii":

Sângele s-a întins puţin pe pagină,
Îngerul îndoliat pune sugativa.

Scânteietor joc mortal cu automatismele: „Nu m-aşteptaţi cu masa". Tonul din „De-a v-aţi ascuns", a lui Arghezi.

Căderea în sine
Ochii mi s-au dus
În fundul capului.
- Mă duc să-mi aduc înapoi ochii,
Din fundul capului,
Spun dimineaţa.

E drum lung,
Nu m-aşteptaţi cu masa.

Timpul vieţii şi timpul morţii în dezlănţuire. Moartea urgentează orele din ceasornic. Atmosferă insuportabilă. Respiraţie din ce în ce mai scurtă!

Moşi strămoşi
Îmbătrânesc îngrozitor de repede,
În câteva luni, cât alţii în câţiva ani.
Într-un an, din om în putere
Am devenit moş şi strămoş.
Înţeleg acum de ce iei preşurile în picioare,
De ce trebuie să mergi gârbovit,
De ce toate obiectele vin spre tine
Şi te agasează,
De ce pregeţi să te ridici din pat,
De ce te încearcă tot mai des
Un preget şi-o uitare
(Cum zicea mama, săraca,
Dumnezeu s-o odihnească):
- Mă, nu ştiu ce am
Mă-ncearcă aşa, un preget şi-o uitare.
De ce mâncarea nu mai are gust,
Parcă-ai mesteca paie.

De ce dorinţele au pălit,
Ambiţiile s-au stins,
Simţurile dormitează...

Cred că e un stas care se cere acolo,
Ca toţi, la sosire, să aibă
Aceeaşi fizionomie
şi să fie la fel de bătrâni.
Chiar copilul, dacă zace un an,
El pleacă gârbovit şi cu mască de bătrân
De şaptezeci de ani.

Am schimbat condeiul pe un toiag,
Mă împiedic şi lucrurile din casă,
Toate au devenit agresive
Şi mă agaţă.

Nu trebuie să vină moartea, ca să dormim cu ochii deschişi, de grija a ceea ce s-ar putea întâmpla. Dar cum să se închidă ochii, atunci când s-a anunţat moartea?

M-am obişnuit să dorm cu ochii deschişi,
De spaimă să nu fiu luat prin surprindere,
Să am controlul meu asupra lumii
Până în ultimul moment.
Ca un far care nu vrea să se stingă ziua
ţine orizontul mării mereu
În magia unei priviri disperate.
Te rog să-mi închizi uşor
Pleoapele atunci,
Ce a fost de văzut am văzut!
Să tragi cu grijă aceste obloane fine
Peste ochii mei obosiţi.
Sper să fie cât mai târziu
Cândva, într-o noapte cu multe stele
şi cu salcâmi înfloriţi.
Totul ar fi cum ar fi, dacă nu s-ar auzi atâtea clopote.
Sorescu scrie ca şi când ar povesti banalităţi ale vieţii. Şi, când colo, el descrie banalităţi ale morţii. Clopotele devin insuportabile.

Să nu mă-ntrebi ce zi e astăzi
Să nu mă-ntrebi ce zi e astăzi,
Că nu ştiu.
Eu am plecat de-acasă acum un an
Şi nu m-am mai întors.
Cred că am ieşit şi din timp,
Printr-o crăpătură a lui.
Scenă de viaţă, sub lumina morţii din odaie, sub tăişul rece al lamei de bărbie­rit.
Mă scol din pat cu un mare efort de voinţă.
E un act de eroism
Să mă bărbieresc,
Mai ales că bărbieresc un străin.
Care se holbează la mine speriat,
Parcă m-ar întreba: tu cine eşti, măi slăbănogule?
Mai rentează meseria de frizer astăzi?
Şi care mai e preţul?
Eu am de gând să-mi las barbă
Şi să mă fac schivnic
Retras în peştera fără sfârşit a nopţii.

Boala se sfârşeşte. Începe moartea. Moare Sorescu. Şi tot Sorescu scrie despre această moarte, a lui Sorescu.

Ochelarii
Eu stau viteaz
În fotoliu.
Mi-am potrivit cu un efort
Cartea pe genunchi,
Dar observ, speriat,
Ochelarii sunt hăt departe,
Tocmai pe birou.
Cum să fac eu să vină la mine
Singuri?
De la 4 metri,
Cu ce magnet să-i momesc?...
Dacă aţipesc, o să mă-nece iar tusea.

Parcă pământul începe să apese trupul celui care trebuie să moară. Fiecare obiect e parte din pământul mormântului.

O, ce grea este haina,
... O, ce grele sunt încălţările astea,
Parcă târăsc după ele
Tot pământul pe care l-am colindat!

O, ce greu e să visezi,
S-a tras un oblon
şi stau toată noaptea
Fără imagini!
O, ce grele sunt toate...

(Va urma)