Viaţa lui Adrian Păunescu, povestită de Adrian Păunescu (9)

- Cum, tovarăşe Stancu, puteţi să spuneţi aşa ceva?, a îndrăznit Pană. Vă bucuraţi de preţuire din partea partidului şi poporului.

- Ca să tac. Dar n-am să mai tac. De acum încolo n-am să mai tac. Vă am pe toţi într-o carte a mea, numită "Arhiva lui Eulampie". Sunteţi toţi acolo. N-am să mai tac. Am să vă arăt eu vouă.

- Dar, tovarăşe Stancu, vă rog mult să-mi spuneţi ce s-a întâmplat.
- Sunt un ţăran de pe lunga, trista şi îngusta Vale a Călmăţuiului, a reluat Zaharia Stancu. Şi doresc să părăsesc ţara. Astă-seară. Chiar vă cer sprijinul să emigrez în Portugalia.

- Dar ce s-a întâmplat, tovarăşe Stancu?
- Ce să se întâmple? Ne-aţi luat tot. Ne-aţi luat şi dreptul de a ne place un film. Vreau să plec în Portugalia. În Portugalia lui Salazar. Vă rog să mă ajutaţi. Neapărat, în seara aceasta vreau să plec în Portugalia. Nu mai suport. Aşa ceva nu se mai poate suporta. Vreau să ajung neapărat în Portugalia. Să spăl latrine latine.

Nici unul dintre noi nu scotea o vorbă. Zaharia Stancu îşi rostea monologul de conştiinţă, amar şi dramatic, şi încă nu spusese tot.

- Bine, înţeleg că nu puteţi să mă ajutaţi să ajung în Portugalia. Nu vreţi sau nu puteţi? Că mai bine ajungeam în Portugalia să spăl latrine latine. Asta aş fi făcut, decât să mai stau aici. Nu am nici un rost aici, dar mă rog, zise Zaharia Stancu cu acel ton serios care te îngheţa şi cu aceeaşi perseverenţă de a rosti până la capăt fiecare cuvânt, care-l făcea uşor de imitat. Mă rog, atunci vreau în Franţa, vreau să merg în Franţa. Să lustruiesc pantofi şi să-mi pun o pancartă pe piept: "Veniţi şi faceţi-vă ghetele la academicianul comunist român!".
- Nu înţeleg, tovarăşe Stancu, de ce să plecaţi?
- Pentru că nu mai pot. Asta e. Nu mai pot. Ne-aţi luat tot.

- Dar ce s-a întâmplat? Reveni Gheorghe Pană, care de-a lungul întregii discuţii a probat pentru o viaţă întreagă desăvârşite calităţi umane, bun-simţ, respect pentru cultură, omenie şi umor.
- Vreau să mă duc în Franţa şi să primesc în grijă un bulevard. Asta vreau. Un bulevard pe care să-l şterg cu cârpa în fiecare zi. Dimineaţa o parte, după-amiaza, cealaltă parte. şi vă asigur, tovarăşe secretar, şi, prin dumneavoastră, asigur pe tovarăşul secretar general Nicolae Ceauşescu şi întreaga conducere de partid şi de stat că nu va fi în toată Franţa un bulevard atât de curat ca bulevardul pe care îl voi curăţa eu.

"OPRIŢI TRENUL TOVARĂŞULUI CEAUŞESCU"
Zaharia Stancu se înflăcărase. Gâfâia uşor, se aprinsese la faţă şi părea să fi uitat că el cerea să emigreze în Franţa şi că nu era momentul unui angajament socialist de muncă. Dar el avea o căldură în glas care mă făcea să şi cred că ar fi fost imposibil ca în toată Franţa să existe cu adevărat un bulevard comparabil cu bulevardul curăţat de el.
Zaharia Stancu stăpânea perfect mecanismele acestei lumi, însă pasiunea cu care îi făgăduia lui Gheorghe Pană şi-l ruga pe Gheorghe Pană să transmită mai departe angajamentul, că el, Zaharia Stancu, va lucra bine ca fugit în Franţa, mi se părea grotescă şi sublimă.

- Vă rog să-mi spuneţi, ce am putea face?
- A, nu-mi puteţi aranja plecarea pentru seara asta, înţeleg.
- Dar nu e vorba de...
- A, nu vreţi să mă lăsaţi să-mi câştig cinstit pâinea. Atunci mă apuc de văcsuit ghete. Mă aşez într-un colţ foarte populat al Parisului, lângă vitrinele pline cu Soljeniţîn, mă aşez acolo şi-mi pun o pancartă pe care voi scrie: "Veniţi şi faceţi-vă ghetele la academicianul comunist român". Ha, ha! Nu pot să promit că voi fi cel mai bun, dar îmi voi depune toată strădania.

- Nu vreţi să vedem despre ce e vorba?
- Despre ce să fie vorba? Ne-aţi luat tot. Dacă nu mă lăsaţi să plec, mă duc la mine acasă, deschid uşa casei cu cheia de la uşa casei, accentua Zaharia Stancu fiecare cuvânt, de parcă aşa ceva nu mai făcuse nimeni până la el, închid uşa casei cu cheia de la uşa casei, înghit cheia, m-aşez pe burtă, în mijlocul casei, şi fac greva foamei. Şi a setei. Sau mai bine nu. Mănânc două bucăţi de zahăr. Eu sunt diabetic şi din două bucăţi de zahăr mor. M-am săturat. Ne-aţi luat tot. Ne-aţi luat şi dreptul de a ne plăcea un film. Şi diabetul tot voi mi l-aţi făcut.




- Nu înţeleg ce drept vi s-a luat?
- De ce să nu scrie "România literară" despre "Reconstituirea"? Ce să facem? Lucian Pintilie e un mare regizor. De ce să nu-l lăsăm să lucreze? De ce să nu-l lăudăm pe Pintilie? Vreau să ştie tovarăşul Nicolae Ceauşescu că eu, Zaharia Stancu, renunţ la orice activitate publică şi plec în Franţa sau în Portugalia, sau mă întind pe covor şi mor.

- Dar dânsul e în Ardeal. Tocmai călătoreşte cu trenul.
- Opriţi trenul. Noi nu suntem fitecine. Opriţi trenul şi spuneţi-i...
Gheorghe Pană s-a ridicat, s-a scuzat, a părăsit biroul şi părea hotărât să oprească trenul.

"VĂ ROG SĂ TERMINAŢI CU DEMAGOGIA. EU V-AM ÎNVĂŢAT DEMAGOGIA, NU SADOVEANU"
Gheorghe Pană a oprit expresul prezidenţial în câmp. Cel puţin aşa am înţeles noi că s-a întâmplat: a oprit şi i-a spus lui Nicolae Ceauşescu că scriitorii s-au revoltat şi că în fruntea rebeliunii literare este chiar Zaharia Stancu. Şi că e de neînduplecat. După un timp, Gheorghe Pană a intrat în propriul său birou, unde noi stătusem şi aşteptasem în tăcere, şi ne-a spus:

- De ce să nu publicăm pagina dedicată "Reconstituirii"? Dacă dumneavoastră vă place şi consideraţi că e normal, faceţi-o. Vă rog să vă vedeţi de problemele dumneavoastră, să nu vă mai supăraţi, că nu aveţi motive. Este o greşeală să se oprească articolul. Tovarăşul a apreciat că puteţi să publicaţi în linişte pagina. Pentru că am constatat că tovarăşii de la Cultură pun pe seama Tovarăşului ce hotărăsc dânşii. Sigur că ne întristează ce a spus tovarăşul Stancu.

- De ce să vă întristeze? Nu are de ce să vă întristeze. Vă rog să terminaţi cu demagogia asta. Eu v-am învăţat demagogia asta, nu Sadoveanu. Dumneata nu eşti băiatul acela firav de la sectorul galben, nu ai fost pe la propagandă, pe la Capitală?
- Ba da, tovarăşe Stancu.

- Şi atunci de ce mă învăţaţi voi pe mine demagogie? Nu mai suport. Este imposibil să mai continuăm aşa. Nu vreţi să mă lăsaţi să plec în străinătate?
- Tovarăşe Stancu, nu înţeleg de ce vorbiţi aşa.

- V-am spus: ne-aţi luat şi libertatea de a ne plăcea un film. De ce trebuie să oprim trenul în câmp ca să obţinem viza? Ca să obţinem ce? Să publicăm o cronică despre un film? Mă duc la sora mea la ţară, mă întind pe pământ şi mor. Nici un partid nu a făcut aşa cu scriitorii. Noi ne-am văzut de literatura noastră şi văd că ne-aţi luat toate libertăţile. Nu se mai poate. Aşa ceva nu se mai poate. Sunt un ţăran de pe lunga, trista şi îngusta Vale a Călmăţuiului. De unde aţi învăţat voi toate în aşa scurt timp? Vă pricepeţi şi la agricultură, şi la cultură, şi la ştiinţă, şi la filme. Nu ne mai lăsaţi nimic. Nu mai avem nici un drept.

(Va urma)