Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Jurnalul lui Adrian Păunescu – necesitate, şansă, condamnare (14)
30 august 1986, Băile Felix-Oradea - Un plic din istoria literaturii, de la Cornelia Foit
Pe la 11.00, mă cheamă A.P. Are în mână un plic, cu scrisoare. De la cine crezi că e? ? mă întreabă. Sunt mii de oameni de la care ar putea să vină scrisoarea. N-am nici cea mai vagă idee, nici cel mai mic reper. Tata încearcă să mă ajute: nici nu te aştepţi de la cine l-am primit. Pentru mine rămâne la fel de tulbure expeditorul. Încet, încet, A.P. îmi citează paragrafe din scrisoare, apoi o citesc şi eu, văd iniţiala C., pusă drept semnătură, dar tot nu reuşesc să bănuiesc măcar un cerc aproximativ de persoane. E vorba de Cornelia Foit, românca trăitoare la Viena, pe care am cunoscut-o în ianuarie 1979, în călătoria austriacă, în urma căreia tata a scris (şi eu am desenat) volumul „De la Bârca la Viena şi înapoi”. O găsesc în hotel pe doamna Cornelia, care a rămas aceeaşi, deşi, la o femeie, aproape 10 ani, înseamnă ceva. E îngrijorată că o dată s-a întâmplat să-l întâlnească pe A.P., după atâţia ani, şi atunci e bolnav. Îmi dă, cu un gest crispat, un pumn de aspirine şi alte pastile, de parcă ele ar putea rezolva starea lui A.P. Deşi figura doamnei nu s-a modificat mult, din 1979 şi 1981, când ne-am văzut, ea arată încă bine, pentru o femeie ce nu mai e tânără. În starea actuală, A.P. nu se poate întâlni cu doamna Foit.
Al. Rosetti despre Adrian Păunescu
La sălile de proceduri din staţiune, lucrează mai mulţi masori nevăzători. Îşi fac meseria excepţional şi trăiesc intens orice dialog interesant, pe care îl pot construi cu clienţii. Un astfel de masor ne-a spus recent că domnul academician Alexandru Rosetti, care venea foarte des la Felix, afirma mereu, despre Adrian Păunescu: Fără discuţie, el a fost cel mai bun student pe care l-am văzut vreodată la Filologie. Nu mă îndoiesc de faptul că marele profesor, ce are aproape vârsta veacului şi stă pe stradă cu noi, la Bucureşti, se referea la inteligenţă, talent şi capacitate de muncă, nu la frecvenţă ori toceală. Dar buna pregătire la materiile pe care A.P. le considera importante şi le trata cu seriozitate, completa absenţele fireşti, la un om cu familie şi cu un copil (Ioana), ce mai făcea şi presă de performanţă, încă din facultate. Toată noaptea, A.P. se zbate, datorită durerilor de la mâini, picioare şi spate.
Aspirinele, diazepamul, frecţia pe care i-o fac cu fenilbutazonă şi duşul cald nu reduc deloc durerile şi panica. Pe la 3 şi jumătate dimineaţa, reuşeşte să aţipească. Mai stau o jumătate de oră, să văd dacă nu îi sare somnul şi mă culc cu telefonul lângă ureche, în încăperea de alături.
Doctor pentru disperare
Azi noapte, pe la 1 şi ceva, când durerile erau la apogeu, A.P. ne-a spus că, indiferent de evoluţia stării sale de sănătate, să nu-l ducem la spital. Să avem noi grijă, cât putem, pentru că, dincolo de durerile de oase care i-au apărut în ultimele zile, dezechilibrul său nu poate fi tratat pe linie medicală, el fiind de origine psihică, cu consecinţe fizice. Ce să facă nişte doctori pentru dezamăgirea, tristeţea şi disperarea unui om? Ce tratament să aplice unui intelectual care a construit, ani şi ani de zile, o publicaţie de vârf a României, Flacăra, un Cenaclu cu audienţă de milioane de spectatori şi radioascultători, zeci de emisiuni de televiziune, ce au scos la iveală talente din toate colţurile ţării, care a scris peste 20 de volume de literatură şi mii de articole, după ce toate acestea (mai puţin biblioteca de cărţi şi câteva materiale înregistrate) i-au fost luate brutal? Nici măcar restituirea dreptului de a munci nu cred că ar mai fi eficientă, acum, când au trecut 14 luni de la marginalizare.
Citește pe Antena3.ro
„Repetabila povară”
E o mare povară pe care tata mi-o încredinţează, spunându-mi că nu are încredere să rămână decât pe mâna noastră, în clipe de boală. Voi măcar sunteţi ai mei şi sunteţi cu mine, mi-a spus, azi-noapte. În afară de voi, nu ştiu cine îmi este prieten sau duşman, nu ştiu cine nu are curaj să intre în serviciul nemernicilor, care mă urmăresc şi care ar fi în stare chiar să mă omoare, cum au şi încercat. Mi-am propus să nu mă sperii de momentele critice prin care trecem, dar zilele grele de la Felix se pare că au reuşit să mă afecteze.
Teama de popularitatea la care ajunsese A.P.
Tata a reuşit să se mai liniştească. Acum, doarme. Mulţumesc, cu această ocazie, coautorilor stării limită în care a ajuns. Ei s-au temut, când încă nu desfiinţaseră Cenaclul Flacăra, de popularitatea periculoasă la care ajunsese A.P. Şi nu e contestabil faptul că nici un om din România nu reuşea să adune atâtea zeci de mii de oameni, la fiecare spectacol, să-i stăpânească, să le ofere artă şi să le pretindă civilizaţie, cum se întâmpla la Cenaclu. E adevărat că era greu de suportat informaţia cum că, la Cenaclul Flacăra, se striga, în săli sau pe stadioane, fără nici o regie, fără nici o obligaţie, „Păunescu-«Flacăra»/ Tu eşti tinereţea mea”; „Păunescu-al nostru e/ Cel mai bun din RSR”; „Păunescu, nu pleca,/ Valea Jiului (sau alte nume de localităţi şi zone ale ţării, pe unde mergeam) e-a ta”; „Ceauşescu-P.C.R./ Au băgat Rapidu-n «B»,/ Păunescu-«Flacăra»/ Vor băga Rapidu-n «A»„. Vorbe supărătoare pentru conducerea ţării, în ani care nu lasă auzului public decât numele preşedintelui ţării, Nicolae Ceauşescu.
Conotaţia politică la artişti
Nu ştiu dacă un lider dintr-un sistem totalitar poate avea încredere să lase să se dezvolte popularitatea paralelă a unui alt om public, dar pot să spun şi să las, în acest jurnal, mărturia că niciodată nu l-am auzit pe A.P. spunând sau lăsând să se înţeleagă că dă vreun sens politic popularităţii uriaşe pe care a avut-o şi o are. Avertizat, în mai multe rânduri, că „nu e bine, toarşu’ Păunescu, să tot strige tinerii ăştia numele dumneavoastră, prin stadioane. Ce-o să se creadă, că faceţi un partid paralel?”, tata a răspuns cu o comparaţie. Un artist este ca şi un fotbalist. Se poate supăra cineva din conducerea ţării că o tribună întreagă strigă: „Dobrin”, sau „Tot Gâscanu-al nostru e/ Cel mai bun din RSR”, sau „Balaci, Balaci,/ Nu uita:/ Craiova e casa ta”, sau „Cămătaru Rodion/ Este rege pe gazon”, sau „Bölöni, nu pleca,/ Fiindcă moare ASA”?
Înregistrări cu momente în care publicul scanda la Cenaclu numele lui A.P. au fost prezentate de conducerea Securităţii preşedintelui Ceauşescu. Acesta a încercat să-şi explice: „Lumea îi strigă şi pe fotbalişti, şi pe actori”. Şeful Securităţii i-a răspuns: „Şi Reagan a fost actor, tovarăşu’!”.
Erodarea dinăuntru
N-au înţeles cei care-l acuză pe A.P. de popularitatea sa, un amănunt foarte important: credibilitatea lor, tăria fundamentului politic pe care ei înşişi stau, se putea întreţine şi prin existenţa unor personaje publice ca Adrian Păunescu, care dădea vieţii noastre de scenă şi presă o dimensiune vie. Nu în ultimă instanţă, atacul permanent care vine din străinătate, împotriva României, prin Radio „Europa Liberă” şi alte creaturi mass-media, ar fi fost mai dispersat. Nu că radioamatorii de la München nu-l înjură şi acum, destul de des, pe A.P., dar, câtă vreme era în prim planul vieţii publice, şi injuriile lor veneau diferenţiat: pentru Păunescu, pentru Ceauşescu, pentru Popescu, pentru Suzana, pentru Tamara, pentru Bobu, pentru Dăscălescu. Astăzi, toată încărcătura de venin, pe care milioane de români o asimilează zilnic, puţin câte puţin, cade pe umerii unei singure persoane, Nicolae Ceauşescu. Meritate sau nu (foarte multe afirmaţii sunt minciuni strigătoare la cer), cuvintele urâte împotriva României şi conducătorilor ei, trimise în foc continuu, erodează, mai repede decât ieri, temelia pe care stau oamenii politici ce l-au scos pe tata din viaţa publică, doar ca să rămână ei, singuri şi nepericlitaţi. Primejdia, pentru ei, vine acuma dinăuntru sau de dedesubt. S-au temut de propria lor închipuire şi se iluzionează că nu există carii care să-i mănânce pe dinăuntru.
(Continuarea în numărul următor)
