Viaţa lui Adrian Păunescu povestită de Andrei Păunescu: Raiul capitalist

14 aprilie 1987
Spre seara, ajungem la Fagaras, unde ii facem o vizita de 20 de minute unchiului nostru, Dumitru (Mitu) Paunescu, si matusii Victoria (Tori). Ne povestesc cate ceva despre ginerele lor, doctorul Paul Finescu, care e fugit in America de acum 3 ani. La 46 de ani, cu doua decenii de experienta in materie si cu un renume de capacitate locala (la Fagaras) inainte de a pleca, nenea Paul s-a reapucat de studii, pentru ca americanii nu-l cred pe cuvant. Are de tras 18 luni in jugul medicinei new-yorkeze, se descurca greu, a fost si sofer, si ajutor de bucatar, si nu prea a avut timp sa-i fie dor de familia lasata la Fagaras (tanti Marilena cu copiii Alina si Mihai). In plus, pe la New York, emigrantii romani nu prea stiu ce sunt alea sambata si duminica libere, pentru ca raiul capitalismului american isi are asezat unul dintre piloni pe iadul claselor defavorizate.
Fagarasul a fost doar o escala. Innoptam in Sibiu, la unchiul Antipa Paunescu, unde ne si instalam tabara pentru zilele urmatoare. Aducem de la Bucuresti cate ceva de mancare. Tanti Mariuta se bucura de unt, ca de darul lui Dumnezeu. In judetul ciobanilor nu se mai gaseste unt la magazine de cateva luni.

15 aprilie 1987, Sibiu-Paltinis
Din nou pe muntele lui Constantin Noica
Abia vara trecuta l-am cunoscut pe filosoful de la Paltinis. Astazi, la jumatatea primaverii, ne intoarcem la Paltinis, convinsi ca "timpul nu mai are rabdare' si ca nu trebuie sa pierdem sansa pe care deja septuagenarul ganditor ne-a oferit-o, invitandu-ne sa-i calcam pragul, oricand, sa-i ascultam cuvintele si sa-i spunem ce mai gandim si noi.

Domnul Noica a terminat de citit cartile pe care i le-a oferit A.P., anul trecut. Este de parere ca poezia trebuie sa ramana esenta si sa elimine acele parti de circumstanta, a caror perenitate este discutabila. si, de parca nu noi am fi cei care urca muntele, pentru a-l intreba pe marele ganditor ce face si la ce lucreaza, insusi Constantin Noica il intampina pe A.P. cu o intrebare: "Ce mai faceti? Ce mai lucrati?'

La chioscul de presa din Paltinis ajung cateva exemplare din "Contemporanul', revista in care A.P. scrie o "Poveste a poeziei romane', in serial. Chiar asa vine si raspunsul: "Fac o «Poveste a poeziei romane». Inainte de Eminescu, nu avem o mare poezie, oricat am vrea sa spunem altfel, acum. Voi incepe - continua A.P. - cu Mesterul Manole, polemizand, intr-un fel, cu Calinescu, pentru ca Mesterul Manole nu mi se pare legenda creatiei, tocmai pentru ca nu a rezolvat esentialul, si anume construirea adevaratului mit al femeii jertfite. Nu Manole e subiect si Ana - obiect, ci invers. El are vanitati, are orgolii. Ce creatie e aceea in care-ti zidesti femeia? Asaza-te pe tine in zid! Ce ma surprinde e ca toata lumea crede ca a inteles chestiunea jertfei, dar aproape nimeni nu se intreaba cine a murit, de fapt, in zid.'

Discutia se intoarce catre poetii preeminescieni. In mod paradoxal, Constantin Noica indeamna la generozitate, cand citim poezia inceputului culturii noastre scrise. A.P. nu este de acord cu granita dintre asa-numitele culturi, populara si culta, pentru ca, dupa parerea sa, cultura nu are nici inceput, nici sfarsit. Domnul Noica sintetizeaza rolul criticului, al istoricului literar, care e menit sa le indrume contemporanilor modul de lectura. Apoi, vorbeste despre Iorga: "El, Iorga, mergea la Valeni cu masina si dicta. In doua ceasuri, trantea o piesa de teatru, care se juca indata si la care se renunta mai tarziu. Care e finalitatea estetica, dincolo de semnatura lui Iorga pe aceste texte?'

Filosoful nu doreste ca A.P. sa isi lase neincheiata prezentarea serialului din "Contemporanul', "Povestea poeziei romane'. E curios sa stie care ar fi etapele proiectului, in viziunea lui A.P.: "Inteleg ca veti incepe cu Mesterul Manole, si, desigur, veti atinge miturile esentiale. Dar sa nu atacati, sa nu abordati Miorita prea abrupt, pentru ca s-a scris deja atat de mult despre ea!...'

A.P.: "Nu e vorba de ceva cronologic. Sunt putine lucruri exceptionale, inainte de Eminescu. Chiar si Alecsandri trebuie reanalizat realist. Intr-o culegere larga pot incapea versuri din Baronczi si Deparateanu. Dar, stiti, domnule Noica, cine mi se pare un mare poet? I.L. Caragiale! E cel mai mare poet al momentului, dupa Eminescu. Eu nu vreau sa scriu ce mici sunt ei, ci cat de mare e Maiorescu, care a ales, din tot marasmul, pe cel mai mare poet, dupa doar doua poezii publicate.'

C.N.: "«Brat molatec ca gandirea unui imparat poet». Simt ca de aici porneste marea poezie a lui Eminescu. Heliade, ca poet, cum vi se pare?'

A.P.: "Mult mai sters decat figura lui publica, in epoca. Nu trece, nu vine, nu e un mare poet. Ramane in epoca lui.'

C.N.: "Cu teatrul lui Caragiale nu ma impac prea mult. La el, numele infiinteaza un erou. La Caragiale sunt caricaturi manevrate. Daca i-ai spus Catavencu sau Tipatescu unui personaj, l-ai inghetat. Zece ani nu as lasa sa fie citit Caragiale, ca prea ne invata sa luam totul in zeflemea. Avea, insa, gust! Zarifopol m-a impresionat ca om si era toba de carte. I.L. Caragiale isi intrebuinteaza talentul si inteligenta ca sa-l prinda pe om cu sminteala vorbirii, sa-l faca de ras.'

A.P.: "In Deparateanu e o poezie frumoasa, «Mama». La sfarsit este versul «Voi - raspunde ea». In sfarsit, sunt o mie de lucruri frumoase. Dar ce ma intriga pe mine este ca nici unul nu a avut un destin goethean. Noi vrem sa fim universali, dar nu suntem nici nationali. Rusii, insa, au o maretie extraordinara, desi si-au inceput cultura o data cu noi.'

C.N.: "Da, asta e interesant: noi ne-am inceput cultura cu Cantemir, iar rusii cu fiul lui.'