România - Turcia: 0-2. Ne ducem la Rio, dar în vacanţă!

de Cristi Severin | 10 Sep 2013 • 23:14

Bişniţarii ce foiau în jurul stadionului chiar ajunseseră să creadă că românii sunt ori extrem de chibzuiţi cu cheltuielile, ori chiar nu-şi pot permite să cumpere două bilete la meci într-un interval de câteva zile. Au avut noroc cu apelurile Federaţiei, care a urnit mai întâi mâna suporterilor către portofele şi mai apoi picioarele lor către Arena Naţională, şi fără să-şi fi consumat toată euforia născută de victoria din meciul cu Ungaria, oamenii sperau într-un deznodământ identic, cu la fel de multe conotaţii istorice.

Şi până la un moment dat, totul părea la fel: acelaşi stadion, aceeaşi ambianţă exuberantă, aceleaşi fluierături la imnul oaspeţilor şi chiar şi aceeaşi intercepţie a lui Marica. Eram gata să ne stuchim în sân, ca să verificăm dacă nu cumva suntem personaje în clasicul genului, Ziua Cârtiţei.
Până la un moment dat...
Apoi au urmat diferenţierile. Balonul era parcă mai rotund şi se lipea mai bine de ghetele turcilor, care nu erau sigur unguri, echipa noastră avea picioare, dar mai puţin înfipte pe teren, şi nu din cauza crampoanelor, ci a presiunii puse de jucătorii adverşi.

Chiricheş a oferit primele emoţii. Cu dezinvoltura băiatului plecat de la ţărişoara noastră taman la capitala Imperiului Britanic, "the Vladiator" a ieşit în fața portiței, infatuat de patima superiorităţii, şi a încercat să urce cu mingea la picior. Turcii nu s-au opus, însă doar în ceea ce-l priveşte, el putea să urce, mingea, nu, şi doar o intervenţie a lui Tătăruşanu a scăpat tabela de marcaj de modificare în minutul 10.

Din palpitaţiile pericolului, ne-au venit altele, date de o emoţie pozitivă de această dată. Tănase a lobat un balon spre poarta lui Volkan, portarul turcilor care bântuia prin propriul careu, departe de locul în care l-ar fi cerut jocul. Mâna hazardul a fost pusă în capul unui fundaş turc, care a intervenit pe traiectoria mingii şi a respins-o, culme, în transversală. Faza la care putem invoca ghinionul, așa cum o facem de multe ori, ca să nu dam piept cu adevăratele cauze ale eșecului.

Goian şi Chiricheş au fost feliile sandwich-ului între care a intrat Ilmaz, niciuna destul de dură pentru a-l împiedica pe turc să lovească cu capul balonul. Tătăruşanu a făcut tot ce-a ţinut de el, un plonjon, dar n-a reuşit să intervină din nou din rolul de salvator. Rezultatul, 1-0 pentru turci, în minutul 22.
Şi din minutul 22, turcii, după ce au fost încoronaţi stăpânii terenului, au încercat să devină şi cei ai timpului. Orice moment de repunere a jocului a fost prelungit la maxim, apropiind pe secundar sfârşitul partidei, care era deja previzibil.

Bogdan Stancu, într-unul din rarele momente în se putea afirma cu mâna pe inimă că este prezent pe teren, cauzele acestei prezenţe fiind cunoscute doar selecţionerului, i-a surprins chiar şi pe turci, care-l uitaseră şi ei, şi a trimis balonul cu capul în poartă, din păcate, şi din ofsaid.
Adi Popa a trimis în bară. Dorin Goian a trimis în Volkan, marile noastre ratări. Totuşi, cea mai mare ratare a fost absenţa lui Bourceanu din teren, jucătorul cel mai complet la ora actuală din fotbalul românesc. Bineînţeles, şi incapacitatea antrenorului de a suplini această absenţă. Bourceanu ar fi fost şi Mama lui şi Ştefan cel Mare, şi chiar şi cu gol primit, ar fi fost luptătorul arţăgos de care aveam nevoie la mijlocul terenului, pentru a spera la un rezultat favorabil.

Turcii au fost periculoşi pentru echipa noastră chiar şi când nu-şi doreau acest lucru, "Împăratul", Terim, i-a aşezat perfect în teren şi urcările lor în atac, combinative şi în viteză, agresive, au lăsat fără suflu echipa noastră.
Acest joc ne-a adus cu picioarele pe pământ, şi în victoria de la Istanbul din faţa Turciei nu am avut rolul principal, ci doar am fost figuranţi, ca-n distribuţiile internaţionale, caii noştri, călăreţii lor. Turcii nu aveau cum să nu câştige meciul, chiar dacă am fi reuşit egalarea, şi chiar în prelungirile partidei. Pentru că ştiu fotbal, ştiu ce vor şi luptă până la capăt.
Dacă era român şi microbist, Irving Stone, ar fi scris pe dos, adică "De la extaz la agonie", şi nu i-ar fi trebuit decât patru zile, de la meciul cu Ungaria la cel cu Turcia, ca de la bal, la spital.

Piți, alea jacta est! Mergem în Brazilia, doar în vacanţă, firește!
Dacă fotbalul românesc va merge din nou pe căile lui, învechite, și tehnic și tactic, dar mai ales supus unor diferite influențe, nici EURO 2016 nu pupăm, deși se mărește numărul echipelor participante, în cel mai optimist scenariu, vom mai fi la startul unei competiții majore doar atunci când o vom organiza. Punct!

P. S. În comentariile lor, unii "oameni" de fotbal s-au artat opăriți de faptul că la finalul partidei s-a strigat "Demisia!". Fotbalul nu e jucăria lor, ci a gloatei, aia inimoasă dar proastă, care a rupt din buzunare banii pentru încă un stadion plin, și în fața căreia cei de pe teren, de pe bancă și din birouri ar trebui să se plece, pentru că cei din gloată dau viață fotbalului, ei mai trăiesc pasiunea.