Sistemul finlandez de azi, în școlile românești de acum 100 de ani

Vezi galeria foto

După Marea Unire de la 1918, una dintre cele mai importante provocări pentru români a fost refacerea sistemului de învățământ. Existau diferențe majore între regiunile istorice, mai exact, patru sisteme diferite de educație. În 1920 mai coexistau cele patru sisteme de educație, uniformizarea producându-se după 1922, prin eliminarea modelelor austriac și maghiar, care funcționau în Transilvania și în Bucovina. Un rol important în acest proces de reformă a învățământului l-a avut ministrul instrucțiunii publice Constantin Angelescu. Acesta a optat pentru preluarea și extinderea modelul lui Spiru Haret, pe toată suprafața României Mari. Școala românească avea ceva din sistemul finlandez de astăzi.

O particularitate a sistemului de învățământ de la 1920, care s-a păstrat până în anul 1941, era diferența esențială între tipul de educație care se adresa copiilor din zonele rurale și cea pentru copiii din mediul urban. Școala se adapta la nevoia de forță de muncă din fiecare zonă – ceea ce astăzi se propune, în sistemul finlandez. Diferențele erau atât de mari, încât elevii din școlile rurale care se transferau în cele urbane erau nevoiți să repete mai mulți ani de studiu. În plus, cu un secol în urmă, existau școli de băieți și școli de fete, cu diferențe mari între programele de studiu. Conform regulilor introduse de Spiru Haret, în 1898, învăţământul secundar pentru băieţi s-a organizat în gimnazii şi licee, iar cel pentru fete, în şcoli secundare de gradul I (5 ani) şi II (4 ani) – cu studii speciale necesare femeilor – precum creşterea copiilor, igienă, farmacie etc. Denumirea „România Mare” („România Întregită”) a intrat în uz după Tratatul de la Versailles din 1920, atunci când a-nceput, de facto, și ceea ce se poate numi marea unire a Școlii românești, pe modelul lui Spiru Haret. 

În ce consta sistemul lui Spiru Haret

Marele reformator al școlii românești a fost Spiru Haret, care a introdus noi reguli, începând cu legea educației din 1898: a prelungit durata învăţământului secundar de la șapte la opt ani, împărţindu-l în două cicluri, inferior (gimnaziu) şi superior (liceu) – cu în trei secţii, Real (ştiinţe), Modern (limbi străine) şi Clasic (limbi străine, latină şi greacă). Spiru Haret a sprijinit dezvoltarea învăţământului în mediul rural, ținta fiind să existe o şcoală primară în fiecare sat. Astfel, imediat după adoptarea noii legi a educației au fost înfiinţate peste 1.200 de şcoli rurale. Tot de atunci a-nceput să se dezvolte latura practică al învăţământului. „Pretutindeni se cere ca profesorii să nu facă apel la memoria şcolarilor decât atunci când învăţământul nu-i poate ţine locul. Peste tot se impune a se face aplicaţii şi a se dezbrăca învăţământul cât mai mult posibil de caracterul abstract şi pur teoretic”, spunea Spiru Haret (Operele lui Spiru C. Haret, vol. II, p. 312). 

Modelele europene ale vremii

Cel mai important lucru este adaptarea școlii românești, prin reforma lui Spiru Haret, la modelele europene ale vremii. „Haret se interferează, în unele dintre ideile sale, cu concepția maioresciană despre învãțământ, pe care o dezvoltă în unele laturi. El a înfăptuit cerința maioresciană și eminesciană de a prelua forme reale ale civilizației moderne din Occident și nu surogatele acesteia sau imitația unor forme secunde. Structurile instituționale adoptate din exterior nu răspundeau nevoilor reale ale contextului în care ele încercau să funcționeze, situație subliniată de el” (Operele lui Spiru C. Haret, vol. I, p. 24). Haret a sprijinit activităţile extraşcolare – serbarea în şcoli a zilei de 10 mai (Ziua Regelui) şi de 24 ianuarie (Ziua Unirii). Tot de la el a pornit educaţia fizică în şcoli, sub dictonul „mens sana in corpore sano”, care a inclus gimnastica şcolară. Tot de atunci s-au înfiinţat cantinele şcolare şi internatele și s-au introdus facilităţi de transport pentru elevii care locuiau la distanțe mari de școală. Tot el a reorganizat învăţământul universitar, instituit în timpul domnitorului A.I. Cuza, a mărit numărul facultăţilor și activităţile practice, pentru care au fost create condiţii în cadrul laboratoarelor universitare. Toate acestea au fost preluate în noul sistem unitar de educație al României Mari, după 1918.

La recensământul din 1899, procentul ştiutorilor de carte era de 22% din populaţia ţării, iar în 1912, ajunsese la 39,36% – aproape dublu, după măsurile introduse de Spiru Haret. 

Sistemul de educație al României Mari a preluat, cu un secol în urmă, modelul lui Spiru Haret, eliminând, după 1918, sistemele de educație care funcționau în Transilvania și Bucovina.

Influența studiilor asupra gândirii critice

La 1920, în cele mai multe școli din România Mare se dădea examenul de admitere în învăţământul secundar, pentru absolvenţii claselor primare, introdus prin reforma lui Spiru Haret. De asemenea, exista examenul de capacitate - de absolvire a gimnaziului. La absolvirea studiilor liceale se susținea un examen general care consta într-o lucrare scrisă la limba română, o traducere dintr-o limbă străină, probleme de rezolvat la matematică şi o disertaţie orală. Elevii aveau voie să consulte dicţionare şi diferite studii – așa cum arată Constantin Dinu, în lucrarea „Spiru Haret” (Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1970, p. 74). Scopul examenului de absolvire a liceului „nu era ca absolvenţii să dovedească gradul cunoştinţelor, ci să demonstreze influenţa studiilor efectuate asupra formării şi devoltării gândirii lor”, explică Manuela Tăbăcilă, în lucrarea „Spiru Haret – personalitate de prestigiu a ştiinţei şi învăţământului românesc”.