Ahmadinejad - viaţa unui lider temut de întreaga lume

Mahmoud Amadinejad este cunoscut în toată lumea pentru politica sa dură în ceea ce priveşte înarmarea nucleară, dar şi pentru declaraţiile belicoase la adresa occidentului. Preşedinte al Iranului din 2005, Ahmadinejad este cel de-al şaselea şef de stat al Republicii Islamice Iran.

Figură obscură până la alegerile pentru primăria Teheranului din 2003, iranianul a reuşit ca într-un singur an de preşedinţie să-şi atragă condamnarea unanimă din partea occidentului. Declaraţii ca "Israelul ar trebui şters de pe hartă" sau "Holocaustul a fost doar un mit" au devenit rapid, de la alegerea sa în fruntea statului, direcţia majoră a politicii externe practicate de Iran.

Declaraţiile care au scandalizat şi şocat o lume întreagă au fost lansate la un an de la venirea sa la preşedinţie. La o întâlnire cu invitaţii unei conferinţe pe tema Holocaustului, la Teheran, Mahmoud Ahmadinejad a declarat: ŤStatul Israel va dispărea în curând de pe harta lumii, asemenea Uniunii Sovietice!ť. Statele Unite au reacţionat imediat la afirmaţia liderului iranian, pe care au calificat-o "absolut scandaloasă". Statul evreu a fost o ţintă predilectă a atacurilor liderului iranian încă de venirea sa la putere. Ahmadinejad nu a pierdut ocazia să le reia însă la conferinţa despre Holocaust, din mai 2006. "Vreau să le spun tuturor: aşa cum Uniunea Sovietică a fost nimicită şi nu mai există, la fel şi regimul sionist va fi în curând nimicit."

Majoritatea invitaţilor străini au fost de aceeaşi părere cu Ahmadinejad, susţinând că Holocaustul nu a existat sau că proporţiile sale au fost mult exagerate. Unii au fost chiar condamnaţi de justiţie pentru aceasta. Li s-au alăturat câţiva rabini care resping, pe motive religioase, existenţa Israelului. Comisia Europeană, Vaticanul, Statele Unite şi numeroşi lideri politici europeni au condamnat sever conferinţa şi nu şi-au ascuns îngrijorarea faţă de ameninţările Teheranului.

Dar cine este, de fapt, Ahmadinejad?

Născut la Garmsar, lângă Teheran, pe 28 octombrie în 1956, Ahmadinejad provine dintr-o familie modestă - tatăl fiind fierar. Obţine un doctorat în ingineria transportului la Universitatea de Ştiinţe şi Tehnologie din Teheran, moment de la care începe colaborarea cu sindicatul islamist din cadrul Biroului pentru dezvoltarea unităţii. În scurt timp devine reprezentantul universităţii la care studiază în cadrul comitetului central al sindicatului.

Acest sindicat stă la originea luării de ostatici la ambasada Statelor Unite la Teheran, în 1979.


Nici până astăzi nu a devenit clar însă rolul pe care Ahmadinejad l-a jucat în Revoluţia Islamică din '79. O parte dintre cei 52 de americani luaţi ostatici susţine că Mahmoud Ahmadinejad s-a aflat cu siguranţă printre cei care i-au capturat. Preşedintele Iranului îşi menţine însă ferm poziţia: nu s-a aflat acolo, iar în apărarea sa vin mărturiile câtorva dintre răpitori. Acum oponenţi politici serioşi ai lui Ahmadinejad, ceea ce dă cuvintelor lor o greutate şi mai mare, foştii răpitori neagă cu vehemenţă prezenţa actualului preşedinte la ambasadă.

Ia parte activ la războiul între Iran şi Irak din anii 1980, după care devine ofiţer al Gărzilor revoluţionare şi inginer militar. În perioada, 1993-1997, Ahmadinejad este guvernator al regiunii d'Ardabil.

Viaţa personală a preşedintelui Iranului

Mahmoud Ahmadinejad s-a născut în satul Arādān, lângă Garmsar, fiind al patrulea dintre cei şapte copii ai unui fierar. Când avea doar un an, familia sa s-a mutat la Teheran, capitala Iranului. Întrebat de jurnaliştii de la "Time" cu privire la copilăria sa, Ahmadinejad a declarat că a făcut parte dintr-o familie cu adevărat "sinceră şi iubitoare". "Eram foarte uniţi, cu un profund sentiment al respectului faţă de cei mai în vârstă - la fel ca orice altă familie tradiţională din Iran".

S-a clasat pe locul 130 la examenul de admitere la universitate şi a absolvit Universitatea de Ştiinţe şi Tehnologie, unde a urmat un master în ştiinţe în ingineria civilă. În 1987 şi-a obţinut doctoratul în ingineria transportului. Programul pe care l-a absolvit preşedintele Iranului a fost special înfiinţat pentru membrii Gărzii Revoluţionarilor, înfiinţat chiar de această organizaţie. După absolvire, Ahmadinejad devine profesor la departamentul de inginerie civilă al universităţii la care a studiat.

Despre familia şefului statului se cunosc foarte puţine. Ahmadinejad este căsătorit, având doi băieţi şi o fată. Pe soţia sa a cunoscut-o la universitate şi chiar s-au căsătorit în campus. Rar sunt văzuţi în public toţi membrii familiei. Chiar şi prietenii din copilărie spun că nu ştiu multe despre viaţa privată a lui Mahmoud Ahmadinejad. A rămas totuşi neschimbat spiritul său de competiţie şi ambiţia, care l-au ajutat să se ridice de la condiţia de fiu de fierar la cea de şef de stat. "Mahmoud nu s-a schimbat mult în cei 30 de ani de când îl cunosc", spune Saeed Hadian, prieten apropiat al preşedintelui.

În 1979, Ahmadinejad era membru al organizaţiei studenţeşti care a pus la cale luarea de ostatici de la Ambasada Statelor Unite la Teheran.  Şase dintre victimele acelui eveniment au declarat că preşedintele Iranului se afla şi el printre atacatori.

De cealaltă parte, şeful de stat iranian se apără, spunând: "Când ambasada a fost ocupată de studenţi, eu nu aveam barbă. Cel din fotografie avea o barbă foarte lungă". "Omul acela era cu 15 ani mai în vârstă ca mine", declara el într-o conferinţă de presă în Statele Unite.

Dar traseul tumultuos al preşedintelui Iranului nu se opreşte la episodul celor 444 de zile în care se presupune că i-ar fi ţinut ostatici pe cei 52 de americani. În 1986, spiritul său revoluţionar îl face să intre în Gărzile Islamice Revoluţionare, în timpul războiului dintre Iran şi Irak. După numeroase antrenamente şi misiuni, intră direct în acţiune, pe câmpul de luptă din Kirkuk, Irak. Devine vice-guvernator şi apoi guvernator al regiunilor Maku şi Khoy, imediat după război.

În politica iraniană, Mahmoud Ahmadinejad rămâne însă o persoană necunoscută. Situaţia este rapid remediată, la alegerile pentru primăria capitalei. În mai 2003, odată cu câştigarea fotoliului de primar al Teheranului, Ahmadinejad îşi netezeşte drumul
spre funcţia de şef al statului. Acum, un singur om este deasupra sa - Ayatollah-ul Ali Khamenei. Dar, cum ne-a învăţat deja până acum, cu Mahmoud Ahmadinejad niciodată nu este de glumit. Dacă ţările ar putea fi şterse de pe hartă, ce mai înseamnă un singur om sau o simplă funcţie?

Alegerile la primăria Teheranului

În 2003, se prezintă drept candidatul poporului la primăria Teheranului. Statutul său de ofiţer în garda revoluţionară şi în miliţia fundamentalistă Bassidji îi aduce susţinerea din partea celor mai religioşi din societate. Este sprijinit şi de populaţia săracă, ce doreşte, în numele principiilor Revoluţiei islamice din 1979, ca Ahmadinejad să promită cel puţin stoparea fenomenului generalizat de sărăcire. Doar 13% dintre iranienii cu drept de vot vin la urne, iar Ahmadinejad este ales. Se loveşte însă rapid de reformatorii preşedintelui Mohammad Khatami şi de viziunea acestora asupra organizării sociale.

Personalitatea puternică şi deciziile radicale ce îi caracterizează activitatea de şef al statului se pot întrevede uşor încă de la ocuparea funcţiei de primar al capitalei. Imediat după instalarea sa în funcţie, revine în forţă asupra deciziilor progresiste ale precedentei echipe municipale şi transformă totul după propriile credinţe - islamizează toată schema personalului. În consecinţă, Khatami îi interzice să participe la Consiliul de miniştri (unde exista prin tradiţie un loc pentru primarul capitalei).

Ambiţiile tânărului plitician nu se opresc însă la primăria capitalei Iranului, aşa că la alegerile prezidenţiale din 2005 se numără printre cei mai acerbi jucători. Deşi nu se bucură de o notorietate extraordinară, Ahmadinejad reprezintă surpriza alegerilor. Iese pe poziţia a doua în primul tur de scrutin, cu 19,5%, în urma preşedintelui de atunci Ali Akbar Hachemi Rafsandjani, care obţine 21% dintre voturi. După al doilea tur, Ahmadinejad câştigă cu detaşare în faţa lui Rafsandjani, strângând 62,2% dintre sufragii, faţă de 35,3% ale fostului şef de stat.

Rezultatul a ridicat multe semne de întrebare la acel moment, până la alegeri nefiind nimic care să prefigureze victoria sa. Apar imediat zvonuri privind fraudarea votului, alimentate mai ales de presiunea exercitată de miliţia Bassidji, apropiată lui Ahmadinejad, prezentă în numeroase birouri de vot. Un element care a înclinat însă în mod clar balanţa în favoarea lui Ahmadinejad a fost susţinerea venită din partea celor săraci. Parte importantă a societăţii, ei au văzut în noul politician continuarea firească a principiilor Revoluţiei islamice.

Şi în mare parte au avut dreptate, pentru că Mahmoud Ahmadinejad păstrează legături puternice cu garda din timpul revoluţiei şi cu toţi cei care cred că o revenire la vechile principii va permite Republicii islamice să supravieţuiască. Dincolo de susţinerea acestora, el a fost ales în faţa unui partid a cărui reformă era complet depăşită şi ai cărui membri - discreditaţi de anii în care politica practicată nu a dat prea multe rezultate.

Cu Mahmoud Ahmadinejad, regulile jocului se schimbă. Iranul este condus de un conservator pragmatic, de un om gata să-şi atragă ura liderului suprem, Ayatollahul Ali Khamenei, dacă ideile lor sunt în conflict. Aşa cum politica dusă de el până acum a arătat, preşedintele Iranului este cel de care îi este frică unei lumi întregi.

Deşi este cel mai înalt oficial ales prin vot direct de către alegători, Ahmadinejad, potrivit Constituţiei Iranului, nu este şi cel mai puternic om din stat. Ayatollah-ul Ali Khamenei este Liderul Suprem al poporului iranian, fiind comandant şef al forţelor armate din Iran.

Mahmoud Ahmadinejad şi problema nucleară

Preşedintele Iranului, "cel care nu se teme de nimeni, dar căruia o lume întreagă îi ştie de frică", cum îl numesc ziarele franceze, foloseşte în lupta cu occidentul o armă pe lângă care argumentele nu mai au nicio valoare: programul nuclear naţional. Susţinător vocal al programului nuclear civil iranian, preşedintele refuză vehement orice ingerinţă străină în dezvoltarea acestuia. În ciuda apelurilor repetate ale Statelor Unite şi ale Europei de a renunţa la puterea nucleară, el respinge constant suspendarea activităţilor de îmbogăţire a uraniului. Liderul iranian crede că "în zilele noastre, chestiunea nucleară este politizată", precizând că Iranul nu va accepta să i se impună rezoluţii.

Ahamdinejad a fost de la începutul mandatului său un susţinător puternic al programului nuclear iranian. Pe 11 ianuarie 2006, preşedintele Iranului a anunţat că ţara pe care o conduce va dezvolta o tehnologie nucleară care să "menţină pacea", declarându-se împotriva unui război nuclear. Construirea unei bombe nucleare nu face parte din programul guvernului, a subliniat el, adăugând că o asemenea politică este "ilegală şi împotriva religiei noastre". În cadrul unei conferinţe la Teheran, în ianuarie 2006, a reiterat ideea că o naţiune care are în spate o asemenea cultură şi civilizaţie precum Iranul nu are nevoie de arme nucleare, declarând că ţările care se zbat pentru arme nucleare sunt cele care vor să-şi rezolve problemele prin război. În aprilie 2006, a anunţat că Iranul a reuşit să îmbogăţească uraniul, aducându-l la un stadiu care permitea "începerea unui nou ciclu nuclear".

Într-un discurs ţinut la Mashad, în faţa studenţilor şi a profesorilor, Ahmadinejad a punctat câteva idei de bază: Iranul a devenit "un stat nuclear", care relaţionează cu celelalte state de pe o nouă poziţie. După o asemenea poziţionare a statului pe care îl conduce, Ahmadinejad a revenit la discursul său obişnuit, în care asigura că Iranul dezvoltă o tehnologie nucleară ce nu va fi folosită într-un eventual conflict şi care nu reprezintă o ameninţare la adresa vreunui partid. "Vrem pace şi stabilitate, aşa că nu vom aduce prejudicii nimănui şi nici nu vom permite să ni se facă nedreptate", declara Ahmadinejad în aprilie, citat de toate agenţiile iraniene.

În ciuda numeroaselor conferinţe ţinute de Mahmoud Ahmadinejad pe probleme nucleare, nu el este cel responsabil de politica nucleară. Cel care are ultimul cuvânt aici este liderul Suprem Ali Khamenei. În august 2005, Ali Khamenei a emis un decret (fatwa - cu valoare de lege) prin care interzicea dobândirea sau folosirea de arme nucleare. Decretul a rămas însă unul pur formal, menit să abată atenţia Occidentului, întrucât nu a intrat niciodată în vigoare.

Deşi, potrivit declaraţiilor preşedintelui iranian, îmbogăţirea uraniului are ca unic scop transformarea acestuia în combustibil, marile puteri au transmis nenumărate semnale de stopare a unui astfel de program. Răspunsurile lui Ahmadinejad au însă, de fiecare dată, acelaşi element comun: "De ce credeţi că tehnologia nucleară se limitează la construirea unei bombe? Voi puteţi doar să faceţi material explozibil din ea? Ar trebui să vă daţi seama că noi nu avem nevoie de o bombă nucleară. Ce nevoi am putea avea noi pentru a folosi o bombă? Într-un context politic ca cel de acum, bomba nucleară nu ar fi de niciun folos. Dacă ar fi fost bună de ceva, atunci cu siguranţă ar fi prevenit căderea Uniunii Sovietice. Dacă ar fi fost folositoare, ar fi rezolvat problema pe care americanii o întâmpină în Irak. Timpul unei astfel de bombe s-a scurs", a declarat Ahmadinejad.

În discursul ţinut la Columbia University, în septembrie 2007, Ahmadinejad a reiterat: "bombele nucleare, chimice şi biologice şi armele de distrugere în masă sunt un rezultat al abuzului de ştiinţă şi de cercetare, făcut de marile puteri. Dacă ar izbucni un război între puterile nucleare, ce catastrofă ar avea loc?" Dosarul nuclear este speculat la maximum şi pe plan intern, Khamenei şi Ahmadinejad mizând în bună parte pe naţionalismul populaţiei iraniane, care consideră că este dreptul Iranului să continue programul nuclear.

Programul nuclear - o lecţie învăţată chiar de la americani

Mahmoud Ahmadinejad foloseşte în "reglarea conflictelor" cu marile puteri ceea ce a învăţat chiar de la ele. Programul nuclear iranian a fost lansat în Iran în anii 1950, chiar cu ajutorul Statelor Unite, iar mai apoi al Europei. După revoluţia iraniană din 1979, a fost oprit, pentru un timp, pentru a fi mai apoi reluat, de data aceasta cu ajutorul Rusiei. Potrivit specialiştilor, programul actual foloseşte mai multe câmpuri de cercetare, o mină de uraniu, un reactor nuclear şi mai multe instalaţii de transformare a uraniului, unde se realizează şi îmbogăţirea uraniului. După ani 1950, guvernul iranian dă asigurări că singurul scop al programului este să dezvolte capacitatea de producere a energiei nucleare pentru generarea de electricitate.

Programul a devenit o miză politică atât în Iran, cât şi în ţările occientale. Cu toate astea, o prăpastie considerabilă desparte punctul de vedere politic al iranienilor, de cel al ţărilor occidentale. Iranienii văd puterea nucleară ca un mijloc de modernizare şi de diversificare a surselor de energie. Practic, toţi politicienii şi actalul guvern sunt uniţi de următorul crez: Iranul trebuie să-şi dezvolte energia nuclear civilă. De cealaltă parte, guvernele occidentale sunt convinse că acest program ascunde alte intenţii, printre care dezvoltarea de arme nucleare.

În momentul de faţă, nu există probe care să arate că Iranul se serveşte de capacităţile sale nucleare pentru a produce arme atomice, iar instalaţiile cunoscute de celelalte ţări nu pot produce "material" militar. Cu toate astea, vehemenţa cu care Iranul respinge toate negocierile au lăsat în urmă simplele suspiciuni din partea celorlalte ţări. Planurile de război şi desele zvonuri potrivit cărorar SUA sunt pregătite de un atac armat asupra Iranului arată clar că bănuielile au fost lăsate demult de-o parte.

Mahmoud Ahmadinejad şi Israelul

Miza strategică pe care o constituie resursele energetice şi creşterea influenţei regionale a Iranului a făcut ca între Iran, SUA şi Israel să se nască un adevărat război al declaraţiilor. Administraţia americană percepe Teheranul ca pe o ameninţare tot mai mare la adresa intereselor americane în Orientul Mijlociu, dar şi a celor ale Israelului, aliatul SUA. Confruntat cu neîncrederea americanilor în dimensiunea strict civilă a programului nuclear iranian, Ahmadinejad a plusat: a lansat o adevărată campanie a declaraţiilor ostile Israelului. Liderul de la Teheran a străbătut tot drumul de la negarea Holocaustului şi până la previziunea că Israelul va fi şters de pe hartă.

Tensiunea dintre Iran şi Israel s-a acutizat pe măsură ce preşedintele şi-a înteţit atacurile. Totul a început cu cu declaraţia din octombrie 2005, când Mahmoud Ahmadinejad afirma că "Israelul ar trebui şters de pe hartă". A urmat, în 2006, o conferinţă pe tema Holocaustului, la Teheran, unde preşedintele iranian a făcut o nouă declaraţie şocantă: "Statul Israel va dispărea în curând de pe harta lumii, asemenea Uniunii Sovietice!" Uniunea Europeană, Vaticanul, Statele Unite şi numeroşi lideri politici europeni au condamnat sever conferinţa şi nu şi-au ascuns îngrijorarea faţă de ameninţările Teheranului.

În ciuda condamnărilor repetate din partea occidentului, Iranul îşi continuă şi acum politica belicoasă împotriva Israelului. În octombrie 2006, de ziua Ierusalimului, Ahmadinejad s-a adresat mulţimii în timpul unei manifestaţii pro-palestiniene şi a avertizat că orice popor care se va alătura liderilor israelieni va avea de suferit. Mii de iranieni au ieşit pe străzile din Teheran, pentru a mărşălui în favoarea palestinienilor. Oamenii au purtat pancarte cu chipul liderului grupării libaneze Hezbollah şi au strigat "moarte Israelului". La manifestaţie a fost prezent şi liderul iranian, Mahmoud Ahmadinejad, care a susţinut un discurs acid la adresa Israelului. "Anunţ cu această ocazie că, mulţumită lui Dumnezeu, acest regim şi-a pierdut toate motivele de a supravieţui", a liderul iranian.

Politica lui Ahmadinejad nu este însă decât o continuare a celei duse de liderul spiritual Ali Khamenei. Încă din 2000, acesta a chemat explicit lumea arabă la "distrugerea Israelului", calificând-o drept "o tumoare canceroasă a Orientului Mijlociu". Într-un discurs transmis de televiziunea publică iraniană, ayatollahul afirmase că "numărul evreilor ucişi a fost exagerat voit, pentru a câştiga simpatia publicului, a legitima ideea ocupării Palestinei şi a justifica atrocităţile sioniştilor". "Vom aduce Iranul islamic la punctul în care îi vom determina pe duşmanii Islamului să accepte confruntarea", iar "preşedintele american (George W. Bush) va eşua, la fel ca şi ceilalti patru predecesori ai săi, în îngenuncherea conducerii religioase iraniene", stabilise ayatollahul în 2000 ca linie principală a "politicii externe".

Iată că declaraţiile aparent excentrice ale lui Ahmadinejad la adresa Israelului ascund, în fapt, un cu totul alt război. Ele fac parte din negocierea publică în care s-a angajat cu Statele Unite. Preşedintele Iranului preferă o schemă ocolitoare a conflictului, dar care permite statului pe care îl conduce să revină pe poziţii dominante în zonă. Israelul (principalul aliat al SUA) devine astfel, cel puţin la nivel declarativ, inamicul numărul unu al iranienilor. Aşadar, avertizează Ahmadinejad, evreii vor fi ţinta răzbunării în eventualitatea în care instalaţiile nucleare iraniene vor fi atacate. Iranul nu are rachete intercontinentale pe care să le lanseze împotriva Statelor Unite, dar are rachete cu rază medie de acţiune cu care poate ataca bazele militare americane din Golf şi din Irak, dar şi Israelul.




Antena3