America nu sărăceşte dacă va continua componenta românească a scutului antirachetă (IV)

America lui Obama trebuie să-şi refacă, aici, acel capital de acceptare şi simpatie risipit de fosta administraţie şi de ambasadori improvizaţi

La scurt timp după vizita lui Obama la Moscova, din iulie 2009, deşi se părea că părţile s-au înţeles bine, presa rusă a reprodus rapoarte ale experţilor americani referitoare la deficienţe tehnice şi costuri excesive ale scutului est-european, denumindu-l “cea mai costisitoare fraudă a secolului”. În continuare, imediat după semnarea la Washington, la 13 septembrie 2011, a acordului pentru viitorul sistem antirachetă de la Deveselu, Moscova a exprimat îndoieli în legătură cu şansele proiectului şi a lansat o contraofertă – construirea unui sistem comun NATO-Rusia de apărare balistică a Europei, controlat de ambele părţi. Un an mai târziu, în septembrie 2012, în preajma alegerilor prezidenţiale din SUA, Putin a afirmat că s-ar putea ajunge la o înţelegere cu Obama în privinţa scutului, dacă acesta va fi reales, dar nu şi cu oponentul său republican, Mitt Romney, din pricina afirmaţiei belicoase a acestuia, că Rusia este “fără nici o îndoială, duşmanul nostru geopolitic nr. 1”. Iar raportul GAO de acum trei săptămâni a fost întors pe toate părţile de media rusă şi  s-a spus că viitorii interceptori SM-3 II B de pe nave americane în patrulare în Marea Nordului, pe ruta balistică ruso-americană peste Polul Nord, nu au nimic de-a face cu Iranul, ci cu rachetele ruseşti îndreptate către America.

În sfârşit, cu aproape aceleaşi cuvinte, în replică peste timp la un pasaj din discursul lui Bush de la 1 mai 2001 – îl repetăm, tratatul antibalistic ruso-american “împiedică America să caute alte opţiuni defensive în faţa ameninţărilor cu care se confruntă ea, aliaţii ei şi alte ţări” – la 14 februarie anul acesta, Putin a declarat: “Orice amestec direct sau indirect în problemele noastre interne, orice formă de presiune asupra Rusiei, a aliaţilor ei şi a partenerilor ei, sunt intolerabile”. Lăsăm cititorii să judece tot ce s-a întâmplat în aceşti 12 ani care despart cele două discursuri, şi să decidă singuri unde se află adevărul, şi adăugăm doar că prima întâlnire dintre noul secretar de Stat American, John Kerry şi ministrul rus de Externe, Serghei Lavrov, de la 26 februarie, la Berlin, pe tema rachetelor est-europene, s-a încheiat neconcludent: în timp ce surse diplomatice ruse au exprimat optimism în ce priveşte găsirea unui punct de vedere comun, diplomaţi americani au fost mai rezervaţi, declarând că nu se aşteaptă la “evoluţii majore” în această chestiune, în perioada următoare. Deci controversa continuă, soarta Deveselului stă, încă, în cumpănă... 

Mr. Obama, încotro?
În ultimii 20 de ani, prin mâinile celor 28.000 de funcţionari militari de la Pentagon au trecut zeci de mii de proiecte noi, mii dintre ele au fost anulate în fază de design, execuţie sau de prototipuri, înainte de a fi intrat în serviciu, o listă de inventar existentă cuprinde numai sistemele de rachete de atac şi interceptoare “omorâte” de-a lungul anilor, şi are 57 de pagini! Nimeni nu poate calcula pierderile uriaşe provocate de aceste proiecte abandonate, dar la sfârşitul lui 2011 Forbes a vorbit de peste 100 de miliarde dolari identificaţi între 1990 şi 2012, presupunând că suma era mult mai mare, din pricina zecilor de proiecte-mamut secrete “ascunse” în bugetele serviciilor de spionaj. Numai în trei cazuri dintre 2000 şi 2004 – un proiect interoperaţioanal futuristic, un tun autotractat şi helicopterul Comanche II – pierderea totală a fost de 36 miliarde dolari, de 90 de ori mai mult decât costă Deveselu! Pe de altă parte, sumele din proiectul Aegis, pe care se bazează noua strategie Obama, de “pivotare” din Europa către Asia şi Pacific, sunt gigantice. Centrul pentru cercetări globaliste de la Montreal, din Canada, a publicat recent o analiză geopolitică, s-a afirmat că în primii doi ani ai noii Administraţii, SUA au încercat să-şi ducă rachetele Aegis mai aproape de Rusia, în estul Europei, şi de China, adică sistemul maritim Aegis cu porturi–gazdă în Taivan, Coreea de Sud, Japonia şi Australia. Deocamdată, sunt cunoscute numai două cifre, ele ne pot da o idee despre sumele halucinante impuse de proiect: baza Aegis din Taiwan vor consuma 9 miliarde dolari, iar costul a trei distrugătoare invizibile (Stealth) din noua clasă USS Zumwalt va fi de 21 miliarde, adică 7 miliarde dolari bucata. S-a estimat că, până în 2021, cheltuielile se vor duce către un trilion de dolari, şi iată că două opinii finale se impun, astfel:

1. Un singur vas de război din “armada” Aegis costă cât 17,3 Deveseluri. Să o spunem fără ezitări, la aceste sume America nu sărăceşte dacă va continua componenta românească a sistemului, după ce a pus pe jar milioane de români, toată clasa politică,  oameni simpli şi sute de ziare, zeci de televiziuni şi media online. Şi, iarăşi, nu se îmbogăţeşte dacă abandonează Deveselul, o “contribuţie” cât o frimitură la diminuarea datoriei sale naţionale. Dar, cât ar “costa-o” pe America, să zicem, ca imagine în faţa românilor, dacă Washingtonul, după ce a fost refuzat politicos de aproape toţi est-europenii, şi după ce a făcut din rachetele de la Deveselu un adevărat test de fidelitate şi simpatie a României faţă de SUA şi de NATO, le-ar abandona ca pe o măsea stricată?

2. Problema Statelor Unite este alta. Aceea că “pivotarea” din estul Europei către China şi Pacific prezintă, într-adevăr, avantajul că nu vor mai avea de-a face cu ruşii aici, în Europa dar... ,dar îi vor reîntâlni pe aceeaşi ruşi în coasta Chinei şi în mările şi oceanul din preajma ei! Trebuie spus că niciodată SUA nu vor putea să controleze discreţionar echilibrul strategic de acolo – o regiune unde China se pregăteşte pentru un viitor hegemonic – decât în înţelegere şi în conlucrare cu Rusia. Şi este limpede că o parte mică din preţul pe care Moscova l-ar cere pentru o înţelegere şi conlucrare în stăvilirea Chinei, va fi să i se redea liniştea în estul Europei, inclusiv la Deveselu, unde trebuie să funcţioneze “centura de siguranţă” demilitarizată, neutră, dintre ea şi NATO.

Este riscant să se facă un pronostic în ce priveşte soarta sub-sistemului antirachetă din sudul României. Dar, într-un timp relativ scurt, administraţia Obama va trebui să facă o decizie deloc uşoară. Politică. Oricum, povestea de la Deveselu relevă şi o altă concluzie, neaşteptată: America lui Obama trebuie să-şi refacă, aici, acel capital de acceptare şi simpatie risipit de fosta administraţie şi de ambasadori improvizaţi, şi să-şi negocieze mai serios decât crede rolul de hegemon global la început de secol 21. Este posibil. Ne amintim cuvintele profetice ale unor venerabili politologi americani (republicani!), Stefan Halper şi Johnatan Clarke, profesori la universităţile europene Cambridge şi Oxford, oficiali la Casa Albă sub foştii preşedinţi Nixon, Ford şi Reagan, analişti la Council on Foreign Affairs etc, dintr-o carte publicată în ultimii ani ai fostului regim neoconservator al lui Bush jr., cităm: “Ideea lor (a administraţiei Bush jr., n.n.) că idealurile americane trebuie să fie exportate în lume pe o rachetă, mai degrabă decât să fie lăsate să se afirme ca o parte a aspiraţiilor universale ale tuturor oamenilor, a adus prejudicii enorme relaţiilor Americii cu restul lumii. Din fericire, toate acestea se încheie acum. Rachetele trebuie să fie puse înapoi, în lăzile lor, vor fi necesare eforturi susţinute, pe care americanii au dovedit, de generaţii, că sunt capabili să le facă. Prietenii Americii vor sări şi ei în ajutor, cei care ştiu că lumea funcţionează cel mai bine, atunci când America este o parteneră adevărată”.
Domnule Obama, Mr. Partner, încotro?