Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Avocatul Stephan Holzinger, purtător de cuvânt al colecţionarului Cornelius Gurlitt, posesorul “comorii naziste”, susţine într-un interviu acordat cotidianului Merkur din Munchen, că procurorii divulgă informaţii confidenţiale către presă, pentru a manipula opinia publică. “Îmi exprim nemulţumirea faţă de demersul procurorilor de a da presei informaţii clasificate. Procurorii se poartă de foarte multe ori în spaţiul public ca şi cum învinuitul ar fi deja vinovat, deşi nu există o sentinţă definitivă în acest sens. Sentinţa o dau de multe ori procurorii. Nu mai există nici o speranţă până la final. De multe ori, anchete care au durat ani de zile au fost anulate printr-un viciu de procedură”, spune Holzinger. El consideră că de cele mai multe ori învinuiţii se tem mai tare de judecata opiniei publice decât de procesul în sine. “Sunt condamnaţi imediat de opinia publică şi durează uneori 5-6 ani de procese până dovedim nevinovăţia lor. În justiţie se practică campaniile de denigrare precum cele din viaţa concurenţială de zi cu zi”, adaugă avocatul. El dă exemplul unui director al unei bănci germane care voia să îşi deschidă o filială în SUA. Această iniţiativă a fost interzisă sub acuzaţiile de pornografie infantilă aduse directorului. “Persoane neidentificate au pătruns în biroul acestuia şi au încărcat materiale pornografice în calculatorul său. După un proces lung, clientul a fost reabilitat şi despăgubit financiar”, subliniază Holzinger.
Un documentar dezamăgitor
“Ciudatul domn Gurlitt”, documentarul canalului de televiziune ARTE, prezentat miercuri seara, s-a dovedit o dezamăgire nu doar pentru publicul larg, familiarizat cu cazul “comorii naziste”, care nu a aflat mai nimic nou, ci şi pentru presa germană. “Când auzi de ciudatul domn Gurlitt, îţi spui că trebuie să vezi acest film. Pe de-o parte fiindcă vrei să înţelegi mai bine faptele, comentariile şi informaţiile din umbră care s-au adunat ca într-un ştrudel în ultimele 5 luni. În realitate, documentarul se învârte în jurul celor doi Gurlitt: fiul Cornelius, în locuinţa căruia, în februarie 2012, s-au găsit 1406 opere de artă şi confiscat 1280, şi tatăl său, Hildebrand Gurlitt, un colecţionar de succes în regimul nazist. ARTE promite să pună degetul pe rană cu răspunsuri la speculaţii precum: 'A fost Hildebrand Gurlitt ultima speranţă a colecţionarilor evrei de a pune mâna pe ceva bani sau s-a îmbogăţit profitând de situaţia lor?', “Ştia moştenitorul Cornelius de unde provin operele de artă?”, se întreabă jurnaliştii germani.
Fără răspuns
“Autorităţile statului german vor să afle aceste răspunsuri, care ar putea genera repercusiuni penale, dar regizorul Maurice Philip Remy nu oferă nici un răspuns la aceste întrebări. Pe de-o parte nu putem să reproşăm prea multe unui film, dar pe de altă parte regizorul nu face nici un efort pentru a găsi răspunsuri şi a clarifica anumite lucruri. O singură parte ia cuvântul. Presa a criticat deja demersul procurorilor. În film, procurorul general din Augsburg, Reinhard Nemetz, încearcă să ne convingă că totul e roz în anchetă şi confiscările care au urmat. Normal că autorităţile şi istoricii de artă vorbesc despre angajamentul lui Gurlitt pentru arta modernă, sunt interesate, dar filmul nu oferă un drept la replică. Filmul interpretează activitatea lui Gurlitt senior în timpul regimului nazist ca pe un profit obţinut din răzbunare faţă de regim. Era nepotul unui evreu, putea să renunţe la răzbunare după terminarea războiului, dar nu a făcut-o. Impresia finală este că filmul încearcă să spele anumite lucruri. Controversele sunt ocolite, în speranţa unui acord cu descendenţii proprietarilor de drept”, subliniază FAZ.
Nimic nou
Revista Focus se întreabă cum de ARTE a aprobat un film documentar în care regizorul nu stă de vorbă cu personajul principal deşi acesta este încă în viaţă. “Documentarul ARTE promite lucruri noi despre protectorul comorii naziste de milioane de euro, dar filmul eludează esenţialul. Partea introductivă îl prezintă pe reporterul Paris Match, Denis Trierweiler, într-o vânătoare după Gurlitt în cartierul munchenez Schwabing, în care acesta locuia. După un astfel de început, telespectatorul aşteaptă detalii noi din remarcabila viaţă a domnului care a ascuns o comoară nazistă în locuinţa sa, până când Focus şi vameşii bavarezi l-au deconspirat. Detalii din viaţa unei fantome, căci Gurlitt e foarte timid şi comunică doar prin intermediul avocaţilor săi. Întregul mapamond aşteaptă clarificarea unei situaţii deosebit de penibile pentru Germania. Dar ciudatul domn Gurlitt nici nu apare în documentarul lui Maurice Philip Remy. Apare doar indirect, prin ceea ce povestesc alţii despre el. Reporterul filosof Trierweiler ne amăgeşte cu teoria lui opacă. Cu un astfel de titlu promiţi dezvăluiri remarcabile despre fantoma Gurlitt şi te aştepţi la mai multă transparenţă şi noutăţi detaliate, nu doar un titlu de erou pentru Gurlitt. Remy a dat cuvântul aproape tuturor, începând de la procurorul de caz şi istoricii de artă până la vărul lui Gurlitt şi avocaţii săi. Doi reporteri Focus, Thomas Roll şi Markus Krischer, au luat cuvântul. Dar Remy ne povesteşte ceea ce ştiam deja, asta şi fiindcă el nu l-a întâlnit niciodată pe Gurlitt”, atacă cei de la Focus.
Spălarea lui Gurlitt
“În schimb, el se mulţumeşte cu povestea tatălui său, Hildebrand Gurlitt, şi dezvoltă modul în care a dobândit acesta colecţia de la proprietari evrei. Remy se agaţă de dezbaterea privind prescrierea în 1979 a faptelor comise în perioada regimului nazist. Nimic nou nici aici. De la distanţă, Cornelius Gurlitt iese bine din această poveste. Un bărbat în vârstă care suferă după operele sale iubite, confiscate de statul german. Nici un cuvânt despre faptul că el a trăit decenii întregi din vânzarea operelor din această colecţie, în condiţii mai mult decât controversate. Din când în când mai vindea câte un Beckmann. Un om ciudat, care încearcă şi astăzi să scape de atenţia opiniei publice”, notează editorialistul Focus, Gregor Dulak, într-o vizibilă contradicţie cu articolul prezentat ieri de Focus, care lăuda apariţia documentarului în care se recunosc meritele revistei germane în declanşarea acestui scandal.
