Banca paralelă a Vaticanului şi conturile secrete

Pentru prima dată în istoria Vaticanului, de dincolo de zidurile sale apar la lumină mii de documente privind afacerile financiare ale Institutului pentru Operele Religioase (IOR), impenetrabila bancă a Sfântului Scaun. Este vorba de scrisori, rapoarte, bilanţuri, note contabile, bonificaţii şi misive între cele mai înalte autorităţi ecleziastice, privind modul în care banii sunt uneori gestionaţi fără scrupule de prelaţi, episcopi şi cardinali, informează revista italiană Panorama, citată de Agerpres.

Dardozzi a dorit ca după moartea sa, survenită în 2003, arhiva sa să devină publică. Astfel, după ani de zile de cercetare, acum se află în librării cartea jurnalistului de la Panorama, Gianluigi Nuzzi, ''Vaticano spa'' /Vatican S.A/, care dezvăluie evenimente cruciale din acei ani, precum banii destinaţi capilor mafioţi Bernardo Provenzano şi Toto Riina. Astfel, a rezultat existenţa pe lângă IOR a unui sistem de conturi pe numele fostului primar al oraşului Palermo, Vito Ciancimino, din care plecau sume destinate celor doi boss ai mafiei.

Pentru fiecare problemă Dardozzi avea o documentaţie şi notiţe, gestiona fişe galbene clasificate în arhivă. În acest fel s-a constituit o vastă memorie istorică, care acum dezvăluie cum un fel de ''oficiu pentru afaceri secrete'' din interiorul Vaticanului a operat pentru a corecta sau a reduce la tăcere afacerile financiare cele mai stânjenitoare şi dificile din anii lui Karol Wojtyla.

Din arhiva Dardozzi rezultă că o mare din bani, între sume cash şi titluri de stat, era vehiculată într-un gen de IOR paralel, o reţea off-shore de depozite paravan pe numele unor fundaţii de binefacere inexistente, cu denumiri cinice precum ''Fundaţia pentru copiii săraci'', sau ''Lupta împotriva leucemiei'', construită în secret de monseniorul Donato De Bonis, fostul secretar şi succesor al arhiepiscopului Paul Marcinkus, numit de secretarul de stat Agostino Casaroli prelatul IOR.

Sistemul a fost iniţiat în 1987, pentru a asigura o trecere discretă de la un Marcinkus de acum la apus, la De Bonis care trebuia să pună de acord experienţele trecute cu cerinţele mai secrete ale clientelei anilor '90. În acest fel, IOR ocult a continuat să prospere ani de zile sustrăgându-se şi actualului preşedinte al IOR, Angelo Caloia.

Sunt în număr de 17 conturile principale asupra cărora De Bonis a operat ''prin delegare oficoală'', aşa cum se poate citi în raportul către Wojtyla, din august 1992, când banca paralelă şi-a făcut apariţia. Între 1989 şi 1993 au fost conduse operaţiuni asupra acestor depozite în valoare de circa 275,2 milioane de euro actuali. Mişcările de bani lichizi sunt însă cele care surprind: potrivit unei estimări, ar depăşi 97,6 milioane de euro actuali.

La aceasta trebuie să se adauge foarte intensa activitate de cumpărare-vânzare de titluri de stat. În numai doi ani, în aceste conturi secrete au tranzitat certificate de credite în valoare de între 135 şi 200 de miliarde. Nici până astăzi nu se ştie însă cu certitudine cât a reuşit De Bonis să pună în mişcare cu adevărat având în vedere că adesea recurgea la o gestiune extracontabilă care nu lăsa urme.

IOR paralel a gestionat nu numai economii ci şi mite în contul unor terţi, în anii '90, cecuri pentru Palatele Vaticanului ajunse la cardinalul José Rosalio Castillo Lara, plenipotenţiar economic al lui Wojtyla, bani sustraşi din sumele pe care credincioşii le lăsau pentru misele defuncţilor, depozite în valoare de 30-40 de miliarde ale maicilor care lucrau în spitale, până la conturile curente criptate de întreprinzători, secretari papali ca monseniorul Pasquale Macchi şi mai ales de politicieni, începând cu premierul din acea vreme, Giulio Andreotti, şi cu primul politician condamnat în Italia pentru asociere cu mafia, Vito Ciancimino.

La 15 iulie 1987, De Bonis a semnat deschiderea primului cont curent al noului sistem off-shore, cu un depozit cash de 494.400.000 lire italiene şi o rată înaltă a dobânzii garantată de 9% anual. Pentru a îndepărta orice suspiciune, monseniorul a pus depozitul pe numele Fundaţiei Francis Spellman. Alegerea numelui nu este întâmplătoare, fiind vorba de puternicul şi temutul cardinal care în perioada postbelică a finanţat democrat-creştinii din Italia şi cu bani ce ar fi putut fi sustraşi evreilor de către nazişti. Spellman este cel care l-a acreditat pe Marcinkus pe lângă Papa Paul al VI-lea din acea vreme.

Dacă un funcţionar al IOR ar fi dorit să examineze dosarul contului Spellman, ar fi descoperit că nu există nici urmă care documentează fundaţia şi nici vreun act constitutiv, sau scrisoare. Ar fi dedus că alegerea fundaţiei este un simplu dar eficient artificiu. În IOR însă, niciun funcţionar nu avea astfel de curiozităţi. Prelatul băncii Vaticanului era prea puternic şi protejat de cardinali pentru ca cineva să poată arunca o privire la afacerile sale. De ce atâta secretoşenie? Pe lângă numele lui De Bonis apare şi numele lui Giulio Andreotti. ''Nu îmi amintesc de acest cont'', a declarat Andreotti interpelat de Panorama.

Persoanelor care îşi deschid un cont la IOR, aproape toţi prelaţi şi cardinali, li se cere să-şi lase şi plicul închis privind testamentul. În dosarul contului Fundaţiei Spellman, fotocopiat de monseniorul Renato Dardozzi şi aflat în arhiva sa, este indicat numele ''administratorului'', De Bonis, care a scris: ''Ceea ce se va afla după moartea mea în contul 001-3-14774-C să fie pus la dispoziţia Excelenţei Sale, Giuliio Andreotti pentru opere de caritate şi asistenţă potrivit dorinţei acestuia''.

Că ar fi vorba de un cont secret al lui Andreotti gestionat de De Bonis nu o spun numai documentele, ci este convins şi actualul preşedinte al IOR, Angelo Caloia, care a spus-o într-o serie de scrisori secrete privind afacerile prelatului, trimise periodic secretarului de stat Angelo Sodano şi reproduse în cartea ''Vaticano Spa''.

'Omissis', aşa cum rezultă din documentele din arhiva lui Dardozzi, era cuvântul convenţional folosit de Caloia şi alţi manageri de la IOR pentru criptarea numelui lui Andreotti. Pentru De Bonis a fost ales numele de cod ''Roma''.

În contul gestionat de prelatul IOR pentru Andreotti a venit un fluviu de bani. Milioane de bancnote, miliarde de sume cash. Notele contabile conservate în arhiva Dardozzi reconstituie detaliat toate mişcările. Din 1987 până în 1992 De Bonis a introdus fizic la Vatican peste 26 de miliarde şi le-a depus toate în contul Fundaţiei Spellman. La valori reevaluate suma corespunde cifrei de 26,4 milioane de euro de astăzi. La ea trebuie adăugată cantitatea enormă de titluri de stat depuse şi retrase în valoare de 32,5 milioande euro de astăzi. În total, în cont au intrat în câţiva ani 46 miliarde de lire.

De unde au venit aceşti bani şi cui îi erau destinaţi? În cartea ''Vaticano Spa'' sunt listaţi toţi beneficiarii, care se împart în două categorii: religioşi şi laici. Primii sunt foarte numeroşi fiind vorba de acte de binefacere dar nu numai. Aparenta gestiune de caritate a patrimoniului rămâne marginală. Pentru casierul democrat-creştin Severino Citaristi, condamnat pentru mai multe capete de acuzare în afacerea de corupţie Tangentopoli, apare un cec de 60 de milioane. Între 1990-1991 din contul Spellman al IOR ies 400 de milioane pentru avocatul Odoardo Ascari, apărătorul lui Andreotti în dosarele deschise la Palermo sub acuzaţia de complicitate la asociere de tip mafiot.

Un milion de dolari pentru cardinalul brazilian Lucas Moreira Neves, până în 2000 prefectul Congregaţiei episcopilor, în timp ce alte sume sunt destinate arhiepiscopului de New York din acea vreme, cardinalul John O'Connor, cardinalului croat Franjo Kuharic al arhidiecezei de Zagreb şi până la episcopul de Skopje Prizren, monseniorul Nike Prela, ''pentru credincioşii de limbă albaneză''.

Valijoarele pline de bani duse la De Bonis erau ceva obişnuit pentru angajaţii IOR. În fiecare săptămână monseniorul încredinţa mii de teancuri de bancnote de 100.000 de lire cu depozite care ajungeau şi la jumătate de miliard cash uneori.

Din arhiva Dardozzi rezultă că Angelo Caloia, ajuns la conducerea IOR în 1989 a început să bănuiască existenţa acestei structuri paralele numai în primăvara lui 1992. A instituit o comisie secretă, a dispus controale cu rezultate alarmante care au dus până la secretarul particular al Papei Ioan Paul al II-lea, foarte fidelul don Stanislao Dziwisz, astăzi arhiepsicop de Cracovia, dar nu s-a întâmplat nimic. Cotitura a venit de abia în 1993, prin explodarea afacerii Enimont, maxi-mita plătită pentru a se desface ''căsătoria ''companiei de produse chimice italiană, dintre ENI şi Montedison.

Anchetatorii din ''Mâini curate'' au bătut la poarta de bronz a Vaticanului, obţinând însă doar răspunsuri parţiale şi deviate. Nu trebuia să se facă valuri pentru că, aşa cum repeta Marcinkus, ''Biserica nu se administrează cu Ave Maria'', încheie Panorama. (V.A.)