Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
La primele anunțuri despre căderea Damascului în mâinile forțelor de opoziție, mulți dintre locuitorii capitalei erau neîncrezători în privința vitezei cu care Bashar al-Assad a pierdut controlul asupra țării, după aproape 14 ani de război civil, soldat cu uciderea a sute de mii de oameni, strămutarea a jumătate din populația de 23 de milioane de locuitori a Siriei de dinainte de război și atragerea mai multor puteri străine în conflictul intern.
Apoi, în primele ore ale dimineții de ieri, manifestațiile de bucurie au izbucnit în întreaga capitală. Pe măsură ce se lumina de ziuă, mulțimile s-au adunat să se roage în moscheile Damascului și să sărbătorească în piețe, scandând „Dumnezeu este mare!”. De asemenea, oamenii au scandat sloganuri anti-Assad, iar claxoanele mașinilor au răsunat peste tot.
Pe străzi, adolescenți au luat armele aruncate de forțele de securitate și au tras cu ele în aer.
Soldații și ofițerii de poliție și-au părăsit posturile și au fugit, iar sute de oameni au pătruns în Ministerul Apărării. Videoclipuri din Damasc au arătat familii intrând în palatul prezidențial, unele ieșind cu grămezi de farfurii și alte obiecte de uz casnic.
Între timp, premierul sirian, Mohammed Ghazi Jalali, anunța, într-o declarație video, că executivul este pregătit să „întindă mâna” opoziției și să predea funcțiile sale unui guvern de tranziție.
Ulterior, el a declarat pentru rețeaua de televiziune saudită „Al-Arabiyya” că nu știe unde se află Assad și ministrul Apărării, care au dispărut fără urmă.
Citește pe Antena3.ro
Assad a fost acuzat de crime de război și crime împotriva umanității în timpul războiului, inclusiv pentru un atac cu arme chimice, în 2013, la periferia capitalei.
Ofensivă-fulger a unei forțe aproape invizibile
Forțele opoziției nu mai ajunseseră la Damasc din 2018, atunci când trupele siriene au recucerit zone de la periferia capitalei, după un asediu de un an.
Cu o seară înainte, insurgenții au cucerit orașul central Homs, al treilea ca mărime din Siria, după ce unitățile militare guvernamentale l-au abandonat. Orașul se află la o intersecție importantă între capitala Damasc și provinciile siriene de coastă Latakia și Tartus și a constituit principalul punct de sprijin al liderului sirian, precum și sediul unei baze navale strategice ruse.
Rebelii cuceriseră deja orașele Alep și Hama, precum și o mare parte din sudul țării, în cadrul unei ofensive rapide, lansată pe data de 27 noiembrie.
Victoriile din ultima săptămână au fost de departe cele mai mari din ultimii ani ale facțiunilor opoziției siriene, conduse de un grup care își are originile în Al-Qaida și este considerat organizație teroristă de către Statele Unite și Organizația Națiunilor Unite.
În încercarea lor de a răsturna guvernul lui Assad, insurgenții, conduși de gruparea „Hayat Tahrir al-Sham”, sau HTS, au întâmpinat puțină rezistență din partea armatei siriene.
HTS a înființat un „guvern de salvare” în 2017, pentru a administra o regiune mare din nord-vestul Siriei, care se afla sub controlul său. În ultimii ani, liderul HTS, Abu Mohammed al-Golani, a încercat să refacă imaginea grupului, tăind legăturile cu Al-Qaida, renunțând la oficialii radicali și promițând să adopte pluralismul și toleranța religioasă.
Altfel spus, eșaloanele superioare ale HTS au început sub stindardul Al-Qaeda, au descoperit că gruparea teroristă ISIS este prea extremistă și, acum, încearcă să sugereze că s-au maturizat.
De altfel, ca și în cazurile Irlandei și Afganistanului, istoria acestui tip de evoluție este destul de complicată. Nu este întotdeauna simplu pentru extremiști să se reformeze, dar, în același timp, este posibil ca uneori să se schimbe suficient pentru a relaționa cu restul lumii.
Ofensiva de amploare a HTS, care a beneficiat de echipament militar și de o strategie de comunicare centralizată, a reușit să transmită grupurilor etnice disparate și panicate din Siria că noua societate instaurată le va privi pe toate ca pe un tot unitar. În plus, această ofensivă sugerează o acțiune sofisticată, care a avut în spate o putere regională.
Președintele turc, Recep Tayyip Erdoğan, a oferit, de altfel, cel mai puternic indiciu de până acum. Chiar vinerea trecută, el declarase că a încercat, fără succes, să negocieze viitorul Siriei cu Assad, urând apoi succes ofensivei, până în capitala siriană.
Nu a fost un mesaj subtil, însă nici nu este nevoie să fie, într-un moment de schimbare majoră, pe care Erdogan l-a așteptat probabil de multă vreme.
Rusia și Iranul, cu buza umflată
Soarta lui Bashar al-Assad nu a fost decisă în Siria, ci în sudul Beirutului și în Donețk. Fără sprijinul forțelor aeriene ale Rusiei și ale luptătorilor din Hezbollah, aliatul de nădejde al Iranului, președintele sirian a căzut rapid.
Foarte probabil, războiul violent și eficient, derulat timp de două luni de către Israel contra Hezbollah, nu a avut niciun moment ca obiectiv soarta lui Assad, dar este posibil să o fi decis.
De asemenea, invazia Rusiei în Ucraina, lansată în urmă cu 34 de luni, nu a luat în calcul numărul mic de avioane sau trupe cu care Moscova ar putea să-și susțină aliații din Orientul Mijlociu, în cazul izbucnirii unei insurecții de amploare.
Războiul de uzură a lăsat însă Moscova „în incapacitatea” de a-l ajuta pe Assad, după cum a remarcat, recent, însuși președintele ales al SUA, Donald Trump. Și, într-adevăr, ministrul de Externe al Rusiei, Serghei Lavrov, a arborat o figură resemnată în acest weekend, comentând situația din Siria: „Care este prognoza? Nu pot ghici. Nu ne ocupăm cu ghicitul”. Lavrov, a cărui țară este principalul susținător internațional al lui Assad, a adăugat că îi „pare rău pentru poporul sirian”.
Acestea nu sunt cuvintele unui garant ferm și capabil, ci mai degrabă cele ale unei puteri regionale incapabile să-și apere interesele.
De altfel, mitul superputerii globale a Rusiei s-a năruit într-o secundă după căderea regimului Assad, Moscova riscând să-și piardă acum o mare parte din influența pe care s-a străduit să și-o extindă, ani la rând, în Orientul Mijlociu.
La rândul său, Iranul a fost extrem de afectat în ultimele șase luni, pe măsură ce războiul său cu Israelul, de obicei purtat în umbră, a evoluat în atacuri cu rachete cu rază lungă de acțiune, în mare parte ineficiente. Principalul său aliat, Hezbollah, a fost paralizat de un atac cu pager asupra liderilor și insurgenților săi, iar apoi de lovituri aeriene violente, derulate de statul evreu.
Iranul știa de multă vreme că, în cazul eliminării lui Assad și, implicit, a pierderii influenței sale asupra Damascului, încercarea Teheranului de a consolida o semilună de forțe șiite din Liban până în Irak și Yemen, capabilă să amenințe Israelul, se termină.
Cu toate acestea, vineri, după mai mult de un deceniu de susținere fermă a lui Assad, Iranul a început evacuarea din Siria a comandanților puternicei sale Forțe „Quds”, o unitate de elită a Corpului Gărzii Revoluționare Islamice, precum și a altor membri ai personalului militar.
Promisiunile de sprijin ale Teheranului nu au avut până acum ca rezultat decât o declarație comună cu Siria și Irak, privind „necesitatea unei acțiuni colective pentru a face față” rebelilor.
În acest context, Orientul Mijlociu se clatină și pentru că ideile considerate ca fiind de la sine înțelese - precum omniprezența puterii iraniene și soliditatea Rusiei ca aliat - se prăbușesc, pe măsura apariției unei noi realități.
Assad s-a impus ca lider al unei minorități, deoarece Teheranul și Moscova au intervenit în forță pentru el. Acum, acești doi aliați sunt suprasolicitați în alte părți, iar dezechilibrul care l-a menținut pe Assad și minoritatea sa alawită la conducere a dispărut, la rândul său.
Siria - nodul gordian al Orientului Mijlociu
Siria este punctul central de conexiune al tuturor intereselor regionale și oferă un barometru al modului în care se schimbă dinamica puterii în Orientul Mijlociu.
Dintotdeauna, Siria a fost considerată o piesă esențială în arhitectura și stabilitatea regiunii, făcând legătura între petrolul irakian și Marea Mediterană, între șiiții irakieni și iranieni și Liban, precum și între Turcia - partea sudică a NATO - și deșerturile Iordaniei.
George W. Bush a inclus-o în Axa Răului, Obama nu a vrut să se atingă prea mult de ea, de teamă să nu o fragmenteze și mai mult, iar Donald Trump a bombardat-o o dată, foarte repede.
Din această perspectivă, lupta pentru Siria este mult mai importantă pentru dominarea unui punct regional de confluență care influențează întregul Orient Mijlociu.
Principalii actori regionali - Israelul, Iranul și Turcia - sunt interesați direct de rezultatul evenimentelor, ceea ce înseamnă că unda va afecta nu doar Orientul Mijlociu, ci și puteri globale precum Statele Unite și Rusia.
Turcia, marea câștigătoare. Israelul, în alertă
Strategii israelienii se referă la Siria ca la „hub-ul hub-urilor”, care a servit drept culoar de aprovizionare cu oameni și arme către zone precum sudul Libanului.
Acolo, Hezbollah, principalul aliat regional al Iranului, deținea supremația înainte ca Israelul să decimeze rândurile grupului, prin asasinarea liderului său suprem, precum și a numeroși membri ai eșalonului superior al grupării șiite libaneze.
Israelul a lansat, de asemenea, atacuri directe asupra apărării aeriene strategice din Iran.
Statul evreu este hotărât să împiedice Iranul, care a sprijinit regimul Assad, să restabilească aceste linii de aprovizionare. De asemenea, nu este clar cum ar reacționa Israelul la un guvern de tip islamic în Siria, în special la un guvern care ar depinde de președintele Turciei, Recep Erdogan, un critic dur al conducerii israeliene.
De altfel, foarte mulți analiști îl văd pe Erdogan în spatele puternicei ofensive a HTS. Ankara pare să fi profitat de oportunitatea de a-și spori influența, într-un moment în care Iranul nu poate acționa, și vrea ca cele trei milioane de sirieni refugiați pe teritoriul turc din cauza războiului civil să se întoarcă acasă.
În schimb, poziția Washingtonului pare incertă. Departamentul de Stat al SUA i-a încurajat pe cetățenii americani să părăsească țara confruntată cu ofensiva islamiștilor.
De altfel, SUA nu prea au știut ce să facă în privința Siriei timp de mai bine de un deceniu, lăsându-și practic politica în derivă, după ce Rusia a decis, în 2015, să intervină militar în această țară.
Acum, America se confruntă cu un moment de tranziție, între două administrații, cu viitorul președinte, Donald Trump, care s-a referit odată la Siria ca la un loc cu „nisip și moarte”.
Oricum, americanii nu pot considera căderea lui Assad un succes, în condițiile în care regimul dictatorului sirian va fi cel mai probabil înlocuit cu un guvern jihadist.
