Cum l-a pândit Paris Match pe posesorul “comorii naziste”. Adevărul despre “fantoma de la Munchen”

Doi jurnalişti de la revista franceză Paris Match, David Le Bailly şi Denis Trierweiler, au dat lovitura: au urmărit asiduu octogenarul “fantomă” din Munchen, persoana cea mai căutată din Germania, posesor al unei adevărate comori naziste, descoperite în apartamentul său. Deşi o lume întreagă îl căuta, dându-l ba dispărut, ba chiar mort, cei doi au reuşit să-l descopere...la 300 de metri distanţă de apartamentul său, în care fuseseră descoperite cele 1.406 opere de artă, probabil jefuite de nazişti. Omul nu doar că trăieşte, nu doar că nu a dispărut, ba chiar locuia în acelaşi apartament în care, vai, ce mirare, nu-l mai văzuseră nici autorităţi, nici vecini!
Ei bine, Paris Match relatează acum în detaliu povestea misteriosului domn, aşa cum au reuşit cei doi jurnalişti să o înţeleagă.

Oficial, “fantomă”
O adevărată “fantomă”. Aşa a fost toată viaţa, aşa a rămas şi acum. Cornelius Gurlitt, care are 79 de ani, se pare că a trăit ani în şir fără a munci, fără a fi înregistrat la Fisc, la asigurările sociale sau să figureze din punct de vedere administrativ în Germania, vânzând din când în când opere moştenite de la tatăl său.
“Cornelius Gurlitt este un bătrân cu chip livid şi siluetă fragilă. Merge încetişor, cu ajutorul unui baston, se opreşte deseori pentru a-şi trage sufletul. Duce după el un cărucior de cumpărături. Dar pentru a ieşi din blocul său şi a se deplasa la centrul comercial care se află la 300 de metri distanţă de acesta, se urcă într-un taxi care îl aşteaptă în faţa scării. Prin mulţimea care se perindă prin acest cartier, Cornelius Gurlitt pare o figură aparte, cu un parcurs metodic, fără a da vreo atenţie lumii exterioare. Să-l observi pe acest bătrân făcându-şi cumpărăturile este o experienţă unică. Stă nemişcat momente bune în faţa unui raion, priveşte cu o concentrare maximă. Apoi, avansează cu un pas nesigur, îşi scoate ochelarii din pardesiu, alege un produs şi citeşte cu meticulozitate indicaţiile de pe ambalaj, înainte de a-l pune sau nu în coşul de cumpărături. În timpul periplului său, lung de două ore, i se mai întâmplă să se oprească aşa, fără un motiv anume. Pare a fi la capătul puterilor. La casă, fiecare produs este ambalat într-o pungă din plastic: pungi cu supe, fursecuri, sticle de Fanta, banane, turtă dulce, baterii”. Este descrierea pe care i-o fac cei doi jurnalişti care l-au pândit peste tot.

Invadarea universului
Ei l-au abordat când se pregătea să iasă din magazin. “Domnule Gurlitt, suntem jurnalişti francezi...”.
“Privirea lui albastră s-a învăluie în furie, chiar şi teroare. Pare a da înapoi un pic”, scriu jurnaliştii despre reacţia sa. “Nu vrem să vă facem niciun rău”, i-au precizat ei, pentru a-l linişti. “Vocea lui ascuţită, metalică, uşor tremurândă, se face auzită. 'Nu vă voi vorbi niciodată. O aprobare care vine din partea greşită este cel mai rău lucru care se poate întâmpla.' Şi s-a întors cu spatele. Ce-o fi vrut să spună cu asta?”, se întreabă jurnaliştii. După părerea lor, Gurlitt nu pare conştient de valurile pe care le-a făcut descoperirea din apartamentul său. A unor pânze uitate sau despre care nici nu se ştia nimic. Comoară de o valoare inestimabilă, care zăcea de o jumătate de secol în mijlocul unei camere de 30 de metri pătraţi. O parte dintre acestea ar proveni din spolierea familiilor evreieşti, înainte şi după război.

Avea provizii ca pentru un asediu
În timp ce universul lui se prăbuşea, la percheziţia în urma căreia i s-au confiscat operele, Cornelius a rămas întins pe pat, în camera sa, cu jaluzelele trase. Nu a răspuns întrebărilor puse de poliţişti. Când a venit un psiholog şi i-a oferit un pahar cu apă, a refuzat, mulţumindu-se să răspundă:”Puteaţi să aşteptaţi să mor”. Fiecare pânză era împachetată cu grijă. Doar 121 erau înrămate. În celelalte camere avea stocate provizii, ca şi când s-ar fi pregătit pentru un lung asediu: cutii de lapte stocate la intrare, sute de cutii de conserve din anii 1980 erau prin casă.

Vecinii din Salzburg credeau că putrezeşte în casă
“Până să-l găsim noi, se credea că a dispărut sau a fugit. Vecinii de la Salzburg, unde are o casă, credeau că îi putrezeşte cadavrul în interiorul locuinţei. Au cerut să îi fie spartă uşa. Dar nu, Cornelius era la el acasă, în Munchen, ignora 'imperial' jurnaliştii din lumea întreagă care veneau unul după altul şi sunau la uşa sa. Rupt de lume, aşa cum a fost întotdeauna. Neînţelegând ce vrea lumea de la el, că doar niciodată n-a vrut să atragă atenţia. Ignorând faptul că, pentru că nu a vrut să-şi ia un avocat, un bun jurist ar fi putut anula această confiscare de tablouri, efectuată fără fundament juridic printr-o simplă anchetă pentru fraudă fiscală”, scrie Paris Match.

Şi-a auzit numele la radio. Şi asta l-a tulburat
Cornelius Gurlitt şi-a auzit numele la radio, citat în acheta realizată de săptămânalul Focus, care a fost la originea primelor dezvăluiri despre acest caz. Acest lucru l-a tulburat. Atunci, crezând că se adresează celor de la Focus, Cornelius a trimis o scrisoare redactată la maşina de scris redactorului-şef al...Der Spiegel, publicaţia concurentă. “Foarte onorat, Doamnelor şi Domnilor, am auzit la radioul bavarez că revista dumneavoastră, mult apreciată în Germania pentru caracterul de mare spiritualitate şi de nobleţe, ar fi publicat un articol în care apare numele de Gurlitt. Pot să vă rog ca pe viitor să nu mai menţionaţi acest nume în publicaţia dumneavoastră mult apreciată în Germania? Căci dacă veţi continua, se va da impresia că Dr. Hildebrand Gurlitt, care era, potrivit legilor de la Nurenberg, o persoană cu sânge amestecat, de rang secund, ar fi scris cândva articole publicate în ziare foarte cunoscute cum ar fi “Dar Reich” sau “Volkischer Beobachter”, “organe de presă naziste”. Mulţumindu-vă, şi cu anticipaţie, primiţi salutările mele cordiale. Cornelius Gurlitt”, a scris Cornelius Gurlitt, potrivit Paris Match.

O familie dedicată artei
Acest Hildebrand Gurlitt nu era nimeni altul decât tatăl lui Cornelius, mort în 1956 într-un accident de maşină. El a constituit, în condiţii foarte obscure, această colecţie excepţională, descoperită abia în anul de graţie 2012.
“O bunică evreică, o dragoste necondiţionată pentru arta modernă, o familie de intelectuali în care se găseau muzicieni, artişti: tatăl lui Cornelius nu avea de ce să fie pe placul naziştilor. Aflat la conducerea unui muzeu din Hamburg, a fost demis după venirea la putere a lui Hitler. Reconvertit în negustor de artă la 40 de ani, Hildebrand Gurlitt s-a impus totuşi ca un interlocutor inconturnabil al Celui de-al Treilea Reich. Şi mai ales pentru Joseph Goebbels, ministrul Propagandei, al lui Hitler, al cărui principal intermediar pentru debarasarea de operele de artă “degenerată”, respinse de nazişti, a devenit într-o bună zi. Şi pentru a cumpăra, pe piaţa pariziană, piese mai clasice, în vederea realizării unui mare muzeu pe care Hitler visa să-l construiască la Linz, în Austria. Figură mai degrabă ambiguă, Hildebrand a ştiut să profite de pe urma pactului său cu Diavolul, cumpărând de la Goebbels în 1940, pentru o mână de bani (4.000 de franci elveţieni), un lot de 200 de tablouri printre care patru de Picasso, trei de Chagall, două semnate de Gauguin, 23 de Emil Nolde şi 15 de Otto Dix”, explică jurnaliştii de la Paris Match.

Cum s-a strecurat tatăl lui prin viaţă
“După încheierea războiului, a reuşit să-i convingă pe americani de convingerile sale antinaziste, şi-a scos în evidenţă originile evreieşti şi a pretins că imensa majoritate a operelor din colecţia sa personală au fost distruse de bombardamentul asupra Dresdei, în februarie 1945. Pictorul Max Beckmann depune mărturie în favoarea sa.
'Monuments Men', ofiţerii aliaţi însărcinaţi cu recuperarea operelor furate în timpul războiului, i-au restituit peste 100 de tablouri în 1950. Ca urmare, niciodată dreptul de proprietate al lui Hildebrand Gurlitt asupra acestor opere nu a fost pus la îndoială. Până la moartea sa, negustorul şi-a continuat activitatea la Dusseldorf. A locuit cu soţia sa, Helene, fostă dansatoare, şi cu cei doi copii ai lor, Cornelius şi sora lui mai mică, Benita. Fratele său, Willibald, muzicolog renumit, a tăiat legăturile cu el după ce i-a aflat activităţile din timpul războiului”, continuă Paris Match.

Şi stop. Istoria stă pe loc
“La moartea lui Hildebrand, colecţia sa a dispărut din circuitele oficiale. Ce s-a întâmplat? Cornelius, fiul său, avea pe atunci 23 de ani. Se pare că începuse pregătirea în domeniul restaurării operelor de artă, ceea ce ar explica de ce tablourile găsite la el erau în stare bună. După 50 de ani, numele său nu apare în niciun fişier al administraţiei germane: nu a plătit niciodată impozite, nu a fost înscris niciodată la Casa de Asigurări Sociale şi nu beneficiază de nicio asigurare de sănătate. Nu figurează nici vreo soţie, nici vreun copil în documentele referitoare la el. Nu pare să aibă vreun prieten cunoscut sau declarat. La Salzburg, la căsuţa sa, vecinii îşi amintesc de el conducându-şi “Broscuţa”. Saluta politicos, dar nu se oprea niciodată pentru a discuta”, mai scriu autorii reportajului.

O non-existenţă
Practic, Cornelius Gurlitt ducea o non-existenţă. Cel puţin în aparenţă. La Munchen, a locuit în acelaşi apartament cumpărat la începutul anilor 1960, mai întâi împreună cu mama sa, apoi singur, după moartea acesteia, în 1967. Se pare că nimeni n-a pătruns în ciudatul său “muzeu”. Cel mai mic din lume! Ducea o viaţă de pustnic. Condamnat să-şi păzească comoara, dar şi un secret pe care-l purta ca pe un blestem.
Onoarea tatălui - este tot ce mai dorea să apere în scrisoarea pe care a adresat-o celor de la Der Spiegel. Singura care i-a mai cunoscut taina era sora sa, Benita, istoric de artă, decedată anul trecut. Dar nici cu ea nu avea legături prea strânse, aşa că nu mai avea decât o relaţie epistolară. Şi ea a recuperat din tablourile tatălui. Doar 22, o nimica toată, comparativ cu comoara pe care o avea fratele ei.

Ce făcea singur în casă?
Dar ce făcea ciudatul de Cornelius de unul singur în apartament? Îşi contempla pânzele pentru plăcerea personală, unica depozitară a istoriei lor, a destinului lor unic, arhivată într-o documentare pe care poliţia a confiscat-o în ziua percheziţionării apartamentului?

A vândut 30 de tablouri din “comoară”
Uneori, se întâmpla să mai şi vândă câte un tablou. Doar trebuia să trăiască bine. Într-o jumătate de secol, au fost vândute vreo 30, potrivit lui Markus Krischer, jurnalistul de la Focus, care a dezvăluit cazul Gurlitt. A vândut unor galerii şi unor colecţionari particulari, relaţii ale tatălui său, majoritatea.

Altă versiune decât cea a autorităţilor
Existenţa acestei comori nu era totuşi un secret pentru toată lumea. Şi, contrar declaraţiilor autorităţilor germane, probabil nu în urma unui control de identitate într-un tren a fost descoperit Gurlitt. Cu câteva luni înaintea percheziţionării apartamentului său, un incident a ridicat pentru prima oară bănuieli în legătură cu averea lui Cornelius Gurlitt. După ce tocmai scosese la vânzare o pânză de Beckmann, “Dresorul de lei”, descendenţii unui colecţionar spoliat, Alfred Flechtheim, au ameninţat că vor anula operaţiunea. Cornelius, care ştia să rămână cu picioarele pe pământ, când venea vorba despre apărarea moştenirii sale, a reuşit să cadă la pace cu aceştia. Din cei 875.000 de euro obţinuţi, o treime le-a revenit acestora. Dar acel moment a fost prima “atingere” adusă “invizibilităţii” lui Gurlitt, notează Paris Match.

O concluzie amară
În zece zile, de când Focus a detonat bomba, sute de solicitări de restituire au fost formulate deja la autorităţile germane, care nu mai ştiu cum să se debaraseze de afacerea asta. Au anunţat deja că majoritatea operelor se vor întoarce la Cornelius Gurlitt. “Ca şi când autorităţile ar fi decis brusc să arunce în cârca fragilă a bătrânului obosit şi solitar întreaga greutate a responsabilităţii germane”, comentează amar jurnaliştii de la Paris Match.