Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Starmer a fost redus la un rol decorativ, în timp ce Trump ținea o conferință de presă greu de urmărit, în care sărea de la criticile vehemente față de energia eoliană la ramele geamurilor din sala sa de bal și la Castelul Windsor.
Ziua în care liderul de la Casa Albă a sfidat orice normă diplomatică s-a încheiat cu un nou gest ostentativ: Trump l-a luat pe premierul britanic la bordul „Air Force One” și cei doi au traversat Scoția spre un alt club exclusivist deținut de președintele SUA, într-o nouă demonstrație de forță, marcă înregistrată.
Cu o zi înainte, Ursula von der Leyen, președinta Comisiei Europene, se arătase la fel de entuziastă, după ce a ajuns la Turnberry, complexul de golf al lui Trump, cu un acord comercial în mână. Acordul este considerat de către unii lideri europeni o capitulare în fața șefului Casei Albe.
Evenimentele din ceea ce părea, temporar, noua capitală neoficială a Americii, plasată în sud-vestul Scoției, au fost o lecție cât se poate de clară despre cum Trump își impune personalitatea dominatoare și instinctul de a exploata slăbiciunile celorlalți interlocutori pentru a-și consolida puterea personală și a obține victorii pentru sine.
La peste șase luni de la începutul celui de-al doilea mandat, Trump pare să obțină tot ce își dorește.
A subminat sistemul global de liber schimb printr-o serie de acorduri comerciale care consfințesc una dintre vechile sale obsesii: tarifele vamale. Mai mult, el a trimis bombardiere americane invizibile pentru a ataca programul nuclear al Iranului și a smuls de la membrii NATO promisiuni pentru creșteri masive ale bugetelor de apărare.
Și pe plan intern lucrurile arată la fel: Trump a redus Congresul la tăcere, prin presiune și intimidare. El impune universităților de top propria ideologie și forțează firme de avocatură private să lucreze pro bono pentru el. Trump a transformat sistemul de justiție într-o armă politică împotriva adversarilor, iar la granița de sud a țării a reușit, practic, să oprească migrația ilegală.
Acesta este genul de „câștig” care i-a scăpat în timpul primului său mandat, dar pe care l-a promis susținătorilor săi MAGA.
Și, totuși, Trump rămâne un președinte profund polarizant - unul ale cărui „succese” sunt uneori mai mult spectacol decât substanță - ceea ce face ca actuala sa serie de victorii să fie analizată atent, deopotrivă, de către lideri și experți politici internaționali.
La nivel global, au apărut astfel o serie de întrebări legitime: „Victoriile” obținute de Trump sunt pentru poporul american sau pentru propriul ego? Este puterea sa de constrângere asupra aliaților și a statelor mai mici un semn de forță sau doar comportamentul unui gangster de cartier?
Și care vor fi consecințele reale ale acestor „victorii” pe termen lung, după ce pofta lui pentru titluri de presă despre „mari înțelegeri” se va fi stins? Deoarece, în actualul context, alianțele care au făcut din SUA o superputere par mai vulnerabile ca oricând.
Adevăratele teste globale pentru Casa Albă
Dacă Donald Trump este cu adevărat o forță care domină scena internațională, dovada va veni din modul cum el gestionează trei dosare-cheie, evidențiate, de altfel, și în timpul vizitei sale din Scoția: foametea devastatoare din Gaza, războiul din Ucraina și comerțul internațional.
La începutul săptămânii, Trump a avut schimbări de ton surprinzătoare în privința Gazei și Ucrainei.
Reacționând la imaginile cutremurătoare cu copii subnutriți din Gaza, Trump l-a contrazis pe premierul israelian, Benjamin Netanyahu, care susținea că în enclava palestiniană nu există foamete, în pofida lunilor de bombardamente intense lansate de către statul evreu.
„Trebuie să-i hrănim pe acești copii.”, a declarat Trump, promițând înființarea unor centre de distribuție alimentară pentru a combate criza în creștere. El nu a oferit însă detalii despre modul în care aceste centre ar putea funcționa într-o zonă de război, unde civilii au fost uciși chiar în timp ce așteptau ajutoare.
De asemenea, Trump a evitat să menționeze complicitatea indirectă a SUA în criza umanitară, în contextul eșecurilor unui program israelian susținut de către Washington, care a ocolit expertiza ONU.
Poate că declarațiile sale semnalează o schimbare reală de atitudine și o posibilă ruptură față de Netanyahu, un lider care a sfidat constant presiunile americane și a afectat serios imaginea de „pacificator”, pe care Trump și-a dorit-o insistent.
Sau, poate, ca și în cazul reacției sale din 2017, la atacurile chimice din Siria, Trump este sincer mișcat de imaginile care redau suferința copiilor.
Pe de altă parte însă, nu este exclus ca președintele, cunoscut pentru instinctele sale politice, să fi calculat că indignarea crescândă față de Israel i-ar putea afecta și lui imaginea.
Această variantă, mai cinică, este susținută de o declarație anterioară a lui Trump, în care sugera că palestinienii ar trebui să plece din Gaza pentru a face loc unui fel de „Riviera a Orientului Mijlociu”, o stațiune turistică de lux, pe țărmul Mediteranei.
În plus, Trump a decimat agenția americană pentru ajutor umanitar (USAID), care ar fi putut contribui substanțial la distribuirea de alimente pentru copiii din Gaza.
Ucraina: fermitate sau frustrare personală?
Al doilea test major al puterii globale a lui Donald Trump este dat de războiul din Ucraina. Analiștii occidentali, dar și liderii europeni, aliați ai Kievului, se întreabă la unison: va merge Trump până la capăt în criticile la adresa lui Putin?
Luni, președintele american și-a exprimat frustrarea tot mai mare față de refuzul președintelui rus, Vladimir Putin, de a accepta „generoasele” sale propuneri pentru un acord de pace în Ucraina.
După ce, inițial, oferise un termen de 50 de zile pentru a se ajunge la o înțelegere de pace, Trump a redus acum acest termen la doar 10 sau 12 zile.
„Avem conversații atât de plăcute, atât de respectuoase. Și, apoi, în noaptea următoare, oamenii mor.”, a afirmat Trump, vizibil iritat de atitudinea liderului rus.
Dacă Trump s-ar decide să treacă de la tonul lingușitor față de Putin la acțiuni punitive și mai dure contra Moscovei, el ar putea lovi serios în Rusia, mai ales prin sancțiuni secundare, care ar viza exporturile de petrol ce alimentează bugetul de război al Kremlinului.
Există însă o problemă uriașă: un astfel de pas ar presupune confruntarea directă a SUA cu puteri precum India și China, ceea ce ar risca să declanșeze un recul economic global.
În timp ce Trump se afla în Scoția, echipa sa de negociatori comerciali se întâlnea în Suedia cu oficiali chinezi, în cadrul unor discuții la nivel înalt care ar putea aduce o nouă victorie pentru strategia sa tarifară și, eventual, chiar și o vizită prezidențială spectaculoasă la Beijing în acest an.
Este Trump cu adevărat dispus să riște toate aceste avantaje pentru Ucraina, țară despre care a sugerat, în repetate rânduri, că a primit deja prea mult ajutor din partea SUA?
O acțiune fermă împotriva lui Putin în următoarele zile, care ar putea avea efecte și asupra lui Xi Jinping - și chiar asupra propriilor interese politice - ar demonstra că Trump este dispus nu doar să se impună în fața europenilor, ci și să înfrunte liderii cu adevărat lipsiți de scrupule.
Dacă nu face acest pas, criticii săi vor avea încă un argument: iritarea lui Trump față de Putin nu ar avea nimic de-a face cu drama Ucrainei, ci mai degrabă cu frustrarea personală că eforturile sale de a câștiga Premiul Nobel pentru Pace au fost torpilate de fostul lui idol de la Kremlin.
Comerțul cu UE - victorie reală sau spectacol de fațadă?
La prima vedere, Trump pare să fi obținut deocamdată o victorie asupra Uniunii Europene, prin noul acord comercial, un succes pentru politicile sale „America First”, ce vizează inversarea deceniilor în care, în viziunea sa, partenerii au profitat de Statele Unite în detrimentul industriei americane.
UE a ales să nu-și folosească forța economică pentru a riposta și a provoca daune economiei americane. În schimb, a acceptat un acord care presupune aplicarea unui tarif de 15% asupra exporturilor europene.
Reacțiile nu au întârziat să apară.
„O alianță a popoarelor libere, reunită pentru a-și afirma valorile și a-și apăra interesele, alege, în schimb, supunerea.”, a scris, pe platforma X, premierul francez, François Bayrou.
Alții au văzut însă în această mișcare mai degrabă pragmatism decât capitulare, în contextul în care devine tot mai evident că tarifele vamale sunt un element esențial pentru Trump.
Același tip de tarife au apărut recent în acorduri comerciale cu Japonia și Filipine. Creșterea economică deja fragilă a Europei va fi afectată, dar o confruntare comercială totală ar fi avut consecințe mult mai grave.
„Cei care se așteptau la un uragan sunt recunoscători pentru o furtună.”, a remarcat, de altfel, Wolfgang Große Entrup, președintele Asociației Industriei Chimice din Germania.
Fără îndoială, afirmația lui Trump, potrivit căreia acordul cu UE ar fi „cel mai mare din toate timpurile”, este, în stilul său caracteristic, o exagerare. Documentul este doar un cadru de principiu, departe de un acord detaliat, care ar putea necesita ani întregi de negocieri și mii de pagini de clarificări tehnice.
Acordul pare însă punctul de plecare pentru repetiția unei strategii deja familiare: Trump transformă un progres modest într-o „mare victorie”.
Comunicatul Casei Albe privind acordul este vag și plin de formulări condiționale. La o analiză mai atentă, nu este clar ce anume a cedat concret UE. Nu există nicio mențiune clară că europenii ar fi acceptat carnea de vită tratată hormonal din SUA sau o relaxare a reglementărilor care vizează marile companii tech din Silicon Valley.
Liderii europeni s-au angajat, însă, într-un joc de durată.
Un război comercial cu Trump le-ar fi putut distruge eforturile de a preveni ruperea alianței transatlantice - o preocupare majoră după ce, în timpul ultimei sale vizite în Europa, Trump a obținut de la membrii NATO un angajament pentru creșterea cheltuielilor militare până la 5% din PIB, până în 2035.
Nu pare deloc o coincidență faptul că schimbările de ton ale lui Trump în privința Ucrainei și Gazei, care l-au apropiat brusc de două priorități-cheie ale politicii externe europene, au avut loc la doar câteva ore după concesiile comerciale oferite de UE.
Altfel spus, victoriile lui Trump sunt afișate ostentativ, în timp ce europenii joacă mult mai subtil.
Spre exemplu, premierul britanic, Keir Starmer, adoptă o strategie similară. De fiecare dată când manifestă un exces de curtoazie față de Trump, el pare să obțină un avantaj - o relație de amiciție cu președintele și un tarif vamal de doar 10%, mai mic decât cel impus Uniunii Europene.
Victorii imediate vs costuri strategice
Viziunea binară a lui Trump asupra lumii, cea în care viața e o luptă permanentă pentru a câștiga, înseamnă că el trebuie mereu să iasă învingător, iar cealaltă parte, inevitabil, să piardă.
Pe termen lung, această abordare riscă să-i îndepărteze chiar și pe cei mai apropiați aliați ai Americii.
Acest lucru nu contează, însă, în logica „America First” („America pe primul loc”), care mizează pe folosirea forței americane pentru a presa națiuni mai mici, indiferent dacă sunt prieteni sau rivali.
Dar tocmai alianțele Americii și rolul său de lider al democrațiilor occidentale au fost, din 1945 încoace, sursa puterii ei globale. Iar, uneori, Statele Unite au nevoie de sprijinul acestor prieteni, așa cum s-a întâmplat după atacurile din 11 septembrie 2001.
În prezent, Trump consumă și distruge această influență „soft” a Americii într-un ritm alarmant.
Pe măsură ce aliați tradiționali ai Washingtonului încep să caute relații mai strânse cu China, devine tot mai clar că abordarea strict tranzacțională a lui Trump riscă să producă daune structurale pe termen lung.
Într-un articol recent din „Foreign Affairs”, fosta oficială din administrația Bush, Kori Schake, avertizează că echipa lui Trump grăbește apariția unei lumi în care țările „se retrag din ordinea internațională condusă de SUA sau construiesc una nouă, antagonică intereselor americane”.
Mai mult, nu este deloc sigur că aceste „victorii” ale lui Trump vor aduce mai multă securitate acasă.
De pildă, impunerea unui tarif de 15% asupra bunurilor europene - prezentată drept o lovitură dată Bruxelles-ului - înseamnă, în realitate, o nouă taxă de consum suportată de cetățenii americani.
Este o măsură care va afecta atât economia SUA, cât și pe cea a UE.
Citește pe Antena3.ro
