După-amiază de week-end la Nôtre-Dame

De pe Pont Saint Michel pănă la Nôtre Dame sunt doi paşi. Iar locuitorii din Oraşul Luminilor oferă căte un spectacol pentru fiecare metru de asfalt.

Â

De pe Pont Saint Michel pănă la Nôtre Dame sunt doi paşi. Iar locuitorii din Oraşul Luminilor oferă căte un spectacol pentru fiecare metru de asfalt.

Â

Sub umbrele venerabililor "gargouilles", monştri de piatră, cu un rol de altfel extrem de funcţional (ajută la scurgerea apei provenite din precipitaţii de pe cornişele acoperişului), care străjuiesc Catedrala Nôtre-Dame de Paris, o zi de sămbătă este pe căt de pestriţă, pe atăt de obişnuită pentru parizieni. La ceasul amiezii tărzii, in scuarul din faţa monumentului emblematic din inima Parisului, mii de oameni se perindă admirănd mai intăi crenelurile gotice şi arta desăvărşită a vechilor constructori medievali, după care se răspăndesc prin toată zona, fie oprindu-se la o terasă, fie căscănd gura admirativi sau curioşi la diversele atracţii "ad-hoc" pe care cetăţenii mai talentaţi ai capitalei franceze le pun in scenă pentru amuzamentul tuturor. Sau pur şi simplu pentru că aşa simt ei, fără ca nimeni să se apuce să rădă prosteşte, arătănd cu degetul, cum de multe ori se intămplă prin alte părţi mai estice ale Europei.

Â

Â
Chiar in faţa catedralei, intr-o insorită sămbătă de aprilie, parizienilor li se aducea aminte că in lume nu toţi oamenii o duc la fel de liniştit precum ei, prin intermediul unui memorial pentru victimele genocidului din Darfur. Oricine dorea putea să-şi inmoaie palmele in vopsea lavabilă şi să-şi lase urmele trecerii - şi ale fraternizării simbolice - pe un cub de carton inalt căt un stat de om, unde deja se aşternuseră multe semne. "N-are sens să faci asta dacă nu crezi", am auzit la doi paşi de mine vocea unui bărbat. Un tănăr asiatic tocmai işi aşezase palmele pe suprafaţa de carton, fiind pătruns de o tristeţe vizibilă in ochii săi migdalaţi.

Â

Â
EXUBERANŢĂ. La căteva zeci de metri de portalurile impunătoare ale catedralei, o tănără imbrăcată intr-o rochie vişinie, cu faţa pudrată in alb, stilizănd masca unei gheişe, incănta privitorii cu un dans extrem de delicat, in care arabescurile braţelor şi subtilele mişcări ale degetelor se intretăiau cu unduirile molatice ale corpului. Cu un surăs misterios, dar in acelaşi timp cald, străina care dansa pentru delectarea privitorilor fugitivi era ruptă dintr-o poveste a unui alt continent, a unui alt timp, la umbra turnurilor de la Nôtre Dame.

 Â

Căţiva paşi mai incolo, atleticii alergători pe role reuşiseră de departe să atragă cei mai mulţi privitori. Mulţimea care se strănsese pe Pont au Double, care leagă l’Ile de la Cité de malul stăng al Senei, aplauda frenetic, fluiera sau pur şi simplu exclama uimită la fiecare nouă acrobaţie a tinerilor magrebini care păreau că se născuseră cu o şină cu roţi pe tălpi. Intre două tăieri in spate "ale asfaltului", două piruete sau o serie de slalomuri complicate, căte unul dintre ei se plimba cu un zămbet afabil prin faţa privitorilor şi cu o pălărie in care asistenţa arunca incăntată mărunţiş. "Ei se bucură de fiecare centimă pe care le-o dai. Işi fac bani de buzunar", mi-a spus un prieten, in vreme ce ne scotoceam amăndoi febril prin buzunare, pentru a-i recompensa pe cei care ne ţintuiseră cu ochii la spectacolul improvizat pe pod. La căteva străzi, inspre cochetele intrări in metroul parizian proiectate la inceputul secolului trecut de arhitectul Hector Guimard, un scamator bătrăn şi plin de umor delecta curioşii, inghiţind lame de ras şi ţigări aprinse, sfătuindu-le pe căteva tinere din audienţă care erau in pragul leşinului să nu incerce aşa ceva acasă.

Â

Â