Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Într-un editorial pentru La Stampa, Giuseppe Culicchia, unul dintre cei mai apreciaţi şi premiaţi scriitori italieni, îşi imaginează cum ar arăta "Cizma" fără imigranţi.
Tema aceasta este în ultimul timp în atenţia presei italiene, în aşteptarea cărţii unui alt scriitor, Vladimiro Polchi, referitoare la o Italia fără imigranţi şi la o zi în care toţi străinii din Peninsulă să fie... în grevă.
"Ieri dimineaţă, pe la vreo 7, am decis să-mi cumpăr un pistol şi să-i împuşc pe negri. Dar mai întâi aveam nevoie de un suc de portocale. Cu sau fără gripă porcină, vitamina C nu poate lipsi. Numai că în bucătărie portocalele se terminaseră. «Peru!», am strigat. Nimic. Am căutat menajera peruviancă peste tot, până şi sub scara unde o ţineam. Nimic. M-am întrebat: ce naiba, i-a mai dat Paola o zi liberă, după cea de anul trecut? Dar soţia mea dormea. Nu voiam să o deranjez. Aşa că m-am decis să iau micul dejun la cafenea. Oricum, mi-am spus, trebuia să ies, ca să-mi cumpăr arma. Şi piaţa e după colţ, pot să iau portocale. Şi aşa am ieşit.
La cafenea mi-au spus însă că portocalele s-au terminat. Bine, am spus, mulţumesc.
Lângă cafenea nu mai era ţiganca. Cu ajutorul banilor din cerşit s-o fi dus la schi, m-am gândit. Toţi plini de bani, ţiganii ăştia! Acum, că tot îmi cumpăr arma, mi-am spus, poate aş putea să-i împuşc şi pe ei. Sau se pot împuşca doar negri? Trebuie să mă informez. Când am ajuns în piaţă, m-am îndreptat spre taraba de unde face cumpărături soţia mea. Şi m-am blocat. Ciudat. Taraba nu mai era. Şi nici piaţa. Cu excepţia câtorva doamne care se agitau perplexe, piaţa era goală, ca şi cum ar fi fost duminică. Şi totuşi era marţi. M-am dus la vânzătorul de la chioşcul de ziare. Scuze, aici nu mai e piaţă? El a ridicat din umeri: ce vrei, în ţara asta nu mai funcţionază nimic, eu încă mai aştept ziarele. M-am uitat mai bine în chioşc. Nu erau cotidienele. Poate le citeşte curierul - am încercat eu o glumă. Şi el: nu, curierul care mi le aduce e român, îi prefer pe cei români.
Mi-am amintit că nu-mi băusem sucul. Unicul bar din apropiere e cel în care nu obişnuiesc să intru pentru că e plin de marocani, aceiaşi marocani care montează tarabele din piaţă. Printre altele, m-am gândit, cine ştie dacă nu cumva se pot împuşca şi marocanii, chiar dacă nu sunt negri. Trebuie să mă informez. Care o fi fost motivul, că de data aceasta barul era gol. Am intrat. Barmanul întorcea pahare. I-am cerut un suc de portocale. Şi el: portocalele s-au terminat. În momentul acela m-am resemnat. Mă pregăteam să merg direct la magazinul de arme, când a început să-mi sune telefonul. Soţia mea. Unde e peruvianca - m-a intrebat. Voiam să te întreb pe tine, am răspuns. I-ai dat tu altă zi liberă? Dar cum aşa, a exclamat ea: acum mă uit să nu lipsească nimic din casă. Lipsesc portocalele, voiam să-i spun, dar ea a închis.
N-am avut timp nici să-l pun la loc, că telefonul a început din nou să sune. Mama mea. Am suspinat. Să răspund sau să mă prefac că nu am auzit? Mda. Olga nu e de găsit, mi-a strigat ea în ureche. Am ezitat. Olga... Vrei să spui noua ta îngrijitoare rusoaică? Şi ea: cine, dacă nu ea? Mamă, i-am spus, în ultimele şase luni ai schimbat o duzină. Azi, mi-a tăiat-o ea scurt, trebuia să mă ducă la restaurant. Găseşte-mi repede o alta, sau du-mă tu, aşa îţi mai aminteşti că exist, masa e rezervată, eu acum mă uit ca nu cumva să lipsească ceva din casă. A închis şi ea. Pentru a evita discuţiile, am sunat imediat la restaurantul ei preferat. Îmi pare rău, domnule, mi-a răspuns şeful de sală, dar azi e închis. S-a schimbat ziua de odihnă din săptămână?, am întrebat eu. Nu, bucătarii şi spălătorii de vase africani au plecat. Unde?, am întrebat. Plecaţi, dispăruţi, paf, a spus el.
În timp ce mă gândeam la ce e de făcut, m-a luat foamea. Din fericire, în apropiere era un magazin de pâine. Am intrat. Azi nu avem niciun fel de pâine, m-a întâmpinat proprietara. Dar cum, ai şi terminat-o?, am întrebat. Nu mi-au livrat-o, a răbufnit ea, noaptea trecută muncitorii arabi din panificaţie nu s-au prezentat la serviciu. Am plecat. Într-un final, am ajuns la magazinul de arme. Dar proprietarul, în loc să-l deschidă, îl închidea. Când m-a văzut puţin interzis m-a întrebat: doriţi ceva? O puşcă să trag în negri, i-am răspuns. El mi-a arătat vitrinele goale. Înţeleg, am zâmbit eu, când o să vină cele noi? El a dat din cap. Să vedeţi, mi-a explicat, astă-noapte negrii au plecat toti, şi în consecinţă fabrica de arme s-a închis. Fără să mai punem la socoteală că lipsind negrii, să împuşti negri devine o utopie. Bine, am mormăit, fără negri pare o utopie şi să bei un suc. Dar, am adăugat, trebuie să mă informez: se pot împuşca ţigani, români, marocani? Nu ştiţi?, mi-a răspuns el, au dispărut şi ei. Păcat, am spus eu. Păcat, a spus şi el. Frumoase timpuri, alea în care se putea împuşca negri, am suspinat eu. Frumoase timpuri, a suspinat şi el. Dar, l-am întrebat eu, se vor întoarce? El şi-a aruncat braţele spre cer: dar cine ştie? Să sperăm! Da, să sperăm.
Cu un oarecare regret, m-am îndreptat spre casă. Şi atunci am avut un presentiment negru. De pe mobil, l-am sunat pe Pantera, transexualul meu preferat. Dar numărul lui nu exista! Oh, nu, nu, am murmurat. Atunci am încercat să-l sun pe Ali, dealer-ul meu. Dar nu era disponibil. Abia atunci am înţeles sensul unei fraze pe care am citit-o pe un zid, în urmă cu câţiva ani: Imigranţilor, vă rog, nu mă lăsaţi singuri cu italienii!"
