Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Iată întrebarea pe care şi-o pun tot mai mulţi autori de strategii politice şi militare. Întrebare căreia o analiză publicată recent în revista "Le Nouvel Observateur" încercă să îi dea un răspuns.
Strategia misterului. Mai întâi, câteva repere pentru ceea ce s-a numit "Strategia misterului". În 1960 un avion american de spionaj U2 descoperă centrala nucleară de la Dimona, în Israel, construită cu ajutorul Franţei şi prezentată de către statul israelian drept "uzină de textile".
Furios, preşedintele Kennedy vrea să impună, în 1963, vizita la faţa locului a unui grup de experţi, dar premierul israelian Ben Gurion se opune categoric şi demisionează. Ceva mai târziu, preşedintele Lyndon Johson şi primul ministru Golda Meir ajung la un acord, în sensul că Washingtonul nu se opune unui program nuclear militar al Israelului, cu condiţia ca Ierusalimul să se angajeze să menţină, în mod scrupulos, misterul total asupra acestor activităţi. Aşa s-a născut doctrina israeliană a ambiguităţii, aflată în vigoare până azi.
Întrebarea următoare vine de la sine: "Nu cumva autorităţie de la Teheran se autoiluzionează atunci când impun o ambiguitate << a la israeliană>>?" Fireşte, tot pe acest subiect de interes maxim - construcţia bombei atomice.
"Totul se derulează în cel mai mare secret" - cu această constatare îşi începe analiza Vincent Jauvert. Şi argumentează: în luna noiembrie a anului trecut, specialiştii Agenţiei Internaţionale a Energiei Atomice (AIEA) procedează la un inventar al stocurilor de uraniu slab îmbogăţit produs de Iran în ultimii zece ani. Cu acest prilej se descoperă că, în ultimii doi ani, Iranul a fabricat 200 de kilograme de uraniu slab îmbogăţit (UFE), mult peste cât declaraseră autorităţile acestei ţări.
Simplă eroare contabilă, explică inginerii puşi în încurcătură. Posibil, răspund anchetatorii, numai că, voit sau nu, eroarea schimbă total situaţia. Şi asta pentru că, în conformitate cu decontul AIEA, Iranul nu dispune doar de 800 de kilograme de UFE, ci de aproape 1 000 de kilograme. Or - şi aici este cheia întregii afaceri! -, prin rafinarea acestei tone, Iranul ar putea produce destul de multă materie fisibilă (douăzeci de kilograme) pentru fabricarea bombei atomice.
"La 19 februarie, după ce AIEA a publicat această ştire, un vânt de panică a început să sufle dinspre Ierusalim şi Washington. Iranul mai are puţin până să producă arma nucleară, se alarmează mai multe personalităţi. Dar şeful Statului Major al Armatei americane, generalul Mullen, a lăsat să se înţeleagă la CNN că a fost greşit înţeles. Mai precis, patronul serviciilor secrete militare ale Israelului a dat asigurări că, în materie de <
Incertitudini
Dar nu este vorba numai despre îmbogăţirea uraniului. Iranienii s-au mişcat foarte repede şi în alte domenii sensibile. La 3 februarie ei lansează o rachetă în două etaje, o ispravă de care Occidentul nu îi credea capabili. Pentru unii nu există îndoială: Republica islamică este pe punctul de a putea să ţintească spre Israel sau chiar spre Europa!"Care este realitatea?" - se înreabă gazetarii francezi. Deschizând lista posibilelor răspnsuri: "Să ne imaginăm că Iranul decide astăzi să producă cât mai repede posibil această rachetă şi încărcătura sa nucleară. Cât timp îi trebuie pentru asta? Câteva luni? Mai mulţi ani? În realitate, nimeni nu o poate spune. Calculele sunt foarte complicate şi foarte aleatorii.."
Socoteli
Calculele încep de la faza pe care savanţii atomişti o consideră ca fiind cea mai importantă: obţinerea materiei fisurate. Chestiunea pare foarte simplă: ce cantitate de uraniu îmbogăţit la 3,5 % (la nivel civil) trebuie rafinată pentru a obţine douăzeci de kilograme de uraniu îmbunătăţit la 90% (la nivel militar) necesară pentru o bombă? Unii cred că 1.000 de kilograme sunt de-ajuns. Dar alţii, din cadrul serviciilor franceze, cred că trebuie cel puţin 1.500, aproximativ cu 50% mai mult. Într-o notă secretă despre care jurnaliştii de la "Le Nouvel Observateur" au luat cunoştinţă zilele trecute, un responsabil francez preciza că la Paris nu pare credibil că Iranul ar fi atins acest prag, dar se estimează că acest lucru va fi realizat în vara viitoare.Se pune întrebarea: cât timp le trebuie iranieinilor pentru a rafina 1.000 sau 1.500 de kilograme? Câteva luni sau poate doar câteva săptămâni, estimează cei care cred că ingineriii de la Teheran stăpânesc de-acum la perfecţie tehnologia de îmbogăţire şi vor putea deja să asambleze centrifugile pentru a îmbogăţi până la 90 % într-un timp scurt. La rândul său, "noul patron al spionajului american", Dennis Blair, a afirmat, la 10 martie în faţa Congresului, că Iranul va fi capabil să producă uraniu îmbogăţit între 2 010 şi 2015.
Paşi mici, incertitudini mari. Etapa următoare: douăzeci de kilograme de uraniu superior îmbunătăţit, care se prezintă sub formă gazoasă, ar putea fi transformate în metal, iar apoi manufacturate în două emisfere. Durata totală a operaţiunii? Cîteva săptămâni - pentru unii, "cel puţin şase luni", după părerea lui Mark Fitzpatrick, expert al Institutului Internaţional de Studii Strategice din Londra. După aceea, trebuie asamblate cele două emisfere cu toate celelate elemente ale bombei.
Cât timp va dura? Nimeni nu ştie. Totul depinde numai de nivelul de cunoştiinţe în materie pe care l-au atins iranienii. Mulţi specialişti ştiu cu certitudine că, în 1987, iranienii au primit de la traficantul nuclear pakistanez Abdul Quadeer planurile unei arme mai puţin sofisticate, bomba atomică chinează din anii 1960. Aceiaşi experţi mai spun că, aşa după cum a raportat senatorul John Kerry în cadrul unei audieri la Senatul american, CIA a descoperit, în 2004, în ordinatorul unui inginer iranian, planurile unei instalaţii nucleare, probabil mai sofisticate.
OPINII ŞI OPINII
Există, însă, voci care susţin că iranienii şi-au întrerupt "lucrările de militarizare" în toamna lui 2003 şi că nu le-au reluat înainte de mai 2007. Îi contrzice expertul francez Bruno Tertais de la Fundaţia pentru Cercetări Strategice, care consideră lucrul acesta ca lipsit de importanţă. "Este foarte posibil - susţine el - ca Iranienii - să fi întrerupt cercetările pentru că au aflat totul." Sau opinează cercetătorul francez "de vreme ce au uraniu îmbunătăţit, iranienii vor putea să asambleze o armă eficace în câteva luni sau săptămâni".
Acesta nu este singurul punct de vedere în materie. De exemplu, Mark Fitzpatrick, despre care s-a vorbit înainte, afirmă: "Informaţiile disponibile ne sugerează că cercetările iranienilor au rămas (la finele lui 1993) în stadiu de dezvoltare. Dar nu şi în stadiu operaţional." De aceea, ziariştii de la "Le Nouvel Observateur" sunt îndreptăţiţi să întrebe:"Cine spune adevărul?" Răspunzând sec: "Mister".
Temerile se menţin. Dezbaterea este la fel de haotică şi atunci când este vorba despre proiectilele teleghidate pe care le-ar putea produce Iranul. Unii văd jumătatea plină a paharului, alţii, pe cea goală. Primii ne amintesc de faptul că, în ordinatorul inginerului iranian, spionii americani au găsit planurile unei rachete teleghidate care ar putea transporta încărcătură nucleară şi că specialiştii iranieini au deja tot ce le trebuie pentru a pune la punct, în cel mai scurt timp, o rachetă balistică de capacitate medie sau lungă.
De cealaltă parte, se susţine că acel Safir 2, despre care s-a vorbit atât de mult, nu ar putea să lanseze decât o navă cosmică de 25 de kilograme şi că iranienilor le va lua mult timp pentru a pune la punct tehnologiile de întoarcere în atmosferă a unei nave cosmice de o asemenea greutate.
Dicolo de speculaţii, îngrijorarea persistă şi se accentuează. În acest sens, se citează consideraţiile, expuse încă în 2002, de către fostul şef al analiştilor din cadrul Departamentului de Stat, Greg Thielmann:"Mi se pare, azi, că liderii iranieni s-au pus de acord asupra unui singur lucru: acela că ţara lor va avea, înr-o zi, o <
Numai că, pentru Tel Aviv aceste nuanţări nu sunt decisive. "Ce diferenţe strategice s-ar putea face - se întreabă, public, o sursă israeliană -, între faptul că dacă Iranul va fi mâine capabil să construiască o bombă atomică în câteva luni sau o are fabricată, efectiv?" Iar sursa israeliană răspunde:"Nu există nicio diferenţă".
Concluzia analiştilor este tranşantă: "Pentru restul comunităţii internaţionale care - în frunte cu Statele Unite - se pregăteşte să intre în negocieri foarte strînse cu Iranul, o asemenea nuanţă poate reprezenta o poartă deschisă sau o marjă de discuţie care desparte pacea de război".
Citește pe Antena3.ro
