Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Astăzi, toţi ochii sunt îndreptaţi spre Japonia. Sau, mai bine zis, către o anumită parte a Japoniei: Fukushima. Informaţiile legate de centrala nucleară devastată în urma dublului dezastru natural – cutremur şi tsunami – din data de 11 martie sunt pe buzele oamenilor din întreaga lume. Cu toţii, cred, ne întrebăm cum se vor dezvolta lucrurile şi ce se va întâmpla în continuare. Eu aş vrea însă să întorc privirea de la acest aspect şi să mă îndrept spre oamenii sinistraţi în urma acestei tragedii. În momentul de faţă, numai în regiunea Kanto, unde a şi avut loc dezastrul, sunt peste două sute douăzeci de mii de oameni rămaşi fără locuinţă.
Luptă continuă cu natura
De parcă problemele create de cutremur, tsunami şi apoi de centrala nucleară nu ar fi de ajuns, natura se încăpăţânează să fie potrivnică japonezilor. Deşi săptămâna trecută a fost o vreme primăvăratecă, de câteva zile, iarna pare sa-şi fi reintrat în drepturi, în special în zonele afectate. Asta nu ar fi o problemă foarte mare, dacă oamenii rămaşi fără adăpost nu ar trebui să locuiască acum în săli de sport în care sunt aşezate pe rânduri saltele, câte una pentru fiecare adult şi copil mai mare, fără prea mare posibilitate de a se încălzi. Păturile primite din partea guvernului şi cele trimise de către japonezi din toate colţurile ţării ajută, dar nu sunt de ajuns pentru temperaturile cu mai multe grade minus care s-au instalat în toată regiunea nord-estică a Japoniei. Ici-colo mai este câte un radiator în jurul căruia se strâng oamenii, dar ce te faci când nu este curent, pentru că liniile de curent nu au fost încă reparate sau pentru că pică brusc? Numai în ultimele trei zile, de când temperaturile au început să scadă, peste 50 de oameni au murit din cauza frigului. Mâncarea şi hârtia igienică se împuţinează şi ele, creând alte griji. Intevievaţi de reporterii posturilor de televiziune, sinistraţii cer şi apă, şi obiecte sanitare, dar ce spun toţi că le lipseşte cel mai mult este benzina: "Numai de am avea benzină, am reuşi să mergem noi undeva să ne cumpărăm ce avem nevoie şi apoi să ne întoarcem”.
În plus, cutremure încă mai au loc. După cel de vineri, un şir lung de replici s-a jucat cu nervii oamenilor. Un alt cutremur cu magnitudinea 6 pe scara Richter a avut loc acum câteva zile, iar joi seara, în jurul orei 22 ora locală, chiar în timp ce mă uitam la ştiri, am avut parte de un cutremur live. În mod obişnuit, în momentul în care are loc un cutremur, apare în partea de sus a ecranului un mesaj cu informaţii. De această dată însă, în timp ce moderatorii vorbeau cu un expert în energie nucleară, profesor la Universitatea din Osaka, alarma de cutremur a început să sune, iar moderatorii au întrerupt discuţia şi au spus în repetate rânduri: "În câteva secunde va avea loc un cutremur. Vă rugăm să vă aşezaţi la adăpost”. Apoi au transmis live, de la camerele de afară, din mai multe oraşe, imagini ale cutremurului în desfăşurare. După câteva minute au venit şi informaţiile: "Cutremurul a avut o intensitate de 5,8 pe scara Richter. Nu este pericol de tsunami”.
Viaţa în taberele de sinistraţi
Autorităţile fac tot ce le stă în putinţă să menţină în taberele de sinistraţi un nivel cât mai bun de viaţă. Şi nu numai autoritţile fac asta. Un doctor al unui spital care nu mai poate fi folosit din cauza tsunamiului a decis că nu poate să nu-şi facă meseria doar pentru că nu mai are unde. A strâns o echipă de voluntari, alţi doctori şi asistente, cu care a mers la clădirea spitaluilui în care lucrau, au luat toate medicamentele şi instrumentele care mai puteau fi folosite şi şi-au făcut sediu în una dintre sălile de sport devenită tabără de sinistraţi. Este vorba despre una dintre tabere în care majoritatea sunt oameni cu vârsta peste 60 de ani, pe care nu mai are cine să-i ajute. Şi cum spitalul este departe, aceşti medici au ales să facă cu rândul şi să rămână lângă bătrâni să le fie alături, atât ca specialişti, cât şi ca oameni.
Foarte mulţi dintre sinitraţi s-au oferit ca voluntari pentru a ajuta autorităţile în demersurile lor. Bărbaţii mai în putere ajută la căutări, femeile ajută al menţinerea curăţeniei în tabere, liceenii dirijează traficul sau ajută cu proviziile. Am auzit pe un post naţional cum unul dintre liceenii intervievaţi a afirmat că deşi tocmai terminase liceul şi avea bilet să plece într-o excursie în străinătate, apreferat să rămână acasă şi să ajute, decât să plece. Apropo de liceeni, tot pentru a restabili normalitatea, au loc ceremonii de absolvire. În japonia, anul şcolar se încheie în martie şi începe în aprilie, iar ceremoniile de absolvire au loc după jumătatea lui martie. Copiii nu se lasă nici ei descurajaţi de situaţia grea în care se află. De la cei mai mici, la cei mai mari, s-au strans la vechile şcoli sau, în cazul în care acelea nu mai sunt, la şcoli apropiate, au făcut curăţenie, au îndepărtat pământul şi deşeurile aduse de ape şi şi-au primit diplomele, la fel ca în fiecare an. Anul acesta însă din ceremonie au făcut parte şi rugăciuni şi cântece pentru Japonia şi cei afectaţi de dezastru.
Sezonul prunilor
În Japonia, înainte ca renumiţii sakura să înflorească, este sezonul florilor de prun. De ce amintesc asta? Pentru că am văzut un reportaj la televiziunea naţională în care tocmai acest simbol al florii de prun din cultura japoneză dădea unei mame îndurerate speranţă. Din tabăra de sinistraţi, mama a plecat în căutarea fiicei ei cele mai mici în vărstă de numai 7 ani. Era la joacă în momentul dezastrului şi au fost separate, aşa că o caută cu înfrigurare de o săptămână. Vineri a decis să meargă la dărâmăturile clădirii care era nu mai devreme de o săptămână un cămin cald şi protector. Şi acolo l-a văzut. O tulpină firavă răsărind printre bucăţi de lemn şi ţiglă. Prunul care a fost plantat chiar în anul în care fiica cea mică s-a născut, comemorativ. "Eu am vrut să plantez un sakura, dar soţul meu a spus că prunii sunt mai puternici aşa că am plantat prunul”. A arătat crenguţa firavă reporterilor. Avea muguri în vârf. "Stă să înflorească, vedeţi? Şi aşa cum copacul ăsta trăieşte, sunt sigură că şi Yuiko e bine”, a sus ea zâmbind, deşi ochii ei erau sticloşi de lacrimile ce încă nu porniseră să curgă.
