Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
ROMANII IN LUME
Multi din prietenii mei ma considera un norocos si, ca sa nu mint, si eu. Dar, de cand am ales aceasta cale, cu un an inainte de septembrie 2004, am avut o strangere de inima.
N-am plecat cu inima impacata in Japonia.
BOGDAN LAZAR - Tokio
Am incercat sa surprind putin din Japonia prin fereastra avionului, apoi a trenului, dar nimic nu m-a pregatit pentru momentul in care, incarcat de bagaje, am coborat din statia Higashi Koganei, un cartier al Tokyo-ului, intr-o dimineata de vineri, ora Japoniei. In graba, cu geamantanele dupa noi, priveam gura-casca la neobisnuitul peisaj ce se dezvelea privirii. Strazile inguste si casele mici, cu cativa metri patrati de gradina, imi amiteau de povestea lui Gulliver in Tara Piticilor. Am fost cazati in 20 de minute, timp in care am semnat o multime de hartii si am apucat sa arunc o privire sumara in camera, dupa care ni s-a cerut prezenta in laborator, in ciuda nesomnului si oboselii cauzate de lunga calatorie cu trenul. Dupa o discutie cu profesorul, am intrat intr-o "sedinta cu bere", unde am fost nevoiti sa ne prezentam si sa ascultam introducerea fiecarui student japonez, membru al laboratorului, intr-o engleza tremuranda de emotii. Au urmat tururile campusului, ale locurilor de unde putem cumpara de-ale gurii sau diferite necesitati, toate intr-o viteza uluitoare, caracteristica vietii in Tokyo, ca sa nu spun de toata Japonia.
Probleme cu barbieritul
Pe seara, am ajuns intr-un final in camera, care, la a doua privire, mi se parea mai mica decat prima oara. Toate obiectele pareau noi si diferite la aceea vreme, ca apoi ochiul sa se obisnuiasca cu privelistea si sa nu mai apara la fel de ciudate. Insa cu un anumit lucru inca nu m-am obisnuit: WC-ul si lavoarul sunt dintr-o bucata. Intr-o camaruta 1/1 m, se afla numai acest obiect, in care apa care umple rezervorul WC-ului curge intr-un mic lavoar, iar apoi se scurge in rezervorul propriu-zis. La inceput, mi s-a parut extrem de ingenios, ca apoi, in cateva saptamani sa-mi dau seama ca am un mare impediment in activitatea de barbierit. Cum a putut sa le treaca prin cap sa nu puna nici macar o oglinda langa o sursa de apa din camera? Chiar daca ar fi pus asa ceva in baie, nu ar fi fost suficient loc; lavoarul e prea mic, si e obositor sa tot "tragi apa" cand ai nevoie sa te clatesti. Am ramas nebarbierit timp de cateva saptamani, pana am reusit sa descopar de unde pot sa cumpar o masina electrica...
Citește pe Antena3.ro
Aglomeratia cotidiana
Inca din prima zi am cunoscut un alt roman, student la aceeasi universitate si venit tot de la Universitatea "Politehnica" Timisoara, insa cu mai multa vechime decat noi pe aici. Dupa ce ne-am tras sufletul si am explorat putin imprejurimile, duminica, Paul si sotia ne-au invitat la o plimbare in Shinjuku cu o masina inchiriata. Cartierul este, la ora actuala, centrul comercial si administrativ al Tokyo-ului. Dupa ce am gustat pe drum aglomeratia si traficul, am coborat dintr-o parcare in mijlocul unei multimi interminabile. Zgarie-nori marcau marginile unor strazi cu mai mult de cinci benzi, prin care nu circulau masinile in aceea zi si aceea ora. Chiar daca le-ar fi dat voie, nu aveau cum sa circule, caci asa de aglomerate erau strazile, incat am crezut ca am nimerit in mijlocul unui concert rock. Oamenii care se plimbau in toate directiile, singuri sau insotiti, tacuti sau vorbareti, pareau ca nu observa ca se afla in cea mai mare imbulzeala pe care eu o vazusem vreodata. Nu puteai sa vezi cerul de cladirile inalte, pline cu magazine. Iar daca ai fi privit totusi in sus, probabil ca ai fi suferit o ciocnire cu alta persoana. Am intrat in cateva magazine, parca o mica oaza de liniste, iar apoi ne-am oprit sa mancam la un restaurant thailandez.
Dorul de casa si oameni
Am fost socat de preturi, am fost socat de produse, am fost socat de organizare, am fost socat de tot. Dar in lunile care au trecut, ochiul a inceput sa se obisnuiasca cu asemenea privelisti, iar mintea a inceput sa perceapa modul de gandire al japonezilor. Acum, cand privesc inapoi si-mi aduc aminte ce surprins eram de anumite fenomene care acum nu mai declanseaza nici macar o tresarire, imi dau seama ce mult timp a trecut.Curios sunt de modul cum am sa percep lucrurile in cateva luni, cand ma voi intoarce in tara, caci nu pot sa-mi dau seama de aici cat de mult m-am schimbat. Dorul de casa m-a macinat cumplit in primele luni... Acum nu pot sa afirm ca a disparut, dar parca reusesc sa-l stapanesc mai bine. Cert este ca am trait o experienta, si cred ca, oricum ar fi ea, buna sau rea, ramane experienta. Privesc cu speranta si nerabdare la ziua in care voi cobori treptele avionului in Timisoara".
