Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Din Venezuela și Cuba până în Siria și Iran, regimuri care s-au bazat ani la rând pe sprijinul Kremlinului constată acum că Moscova nu mai este prezentă atunci când miza devine existențială pentru unii dintre dintre cei mai apropiați aliați strategici ai Rusiei.
Pentru mulți dintre acești parteneri, realitatea este dură: alianțele cu Rusia au oferit protecție politică și simbolică, dar se dovedesc extrem de fragile în momentele critice.
Venezuela: eșecul unui parteneriat de securitate
Cazul Venezuelei este cel mai elocvent. Capturarea lui Nicolás Maduro de către forțele americane a devenit simbolul neputinței Moscovei de a-și proteja un aliat apropiat.
În cercurile de securitate de la Caracas, relația cu Rusia este descrisă acum retrospectiv drept un „tigru de hârtie”: impresionantă la nivel declarativ, dar lipsită total de substanță, atunci când a fost nevoie de un ajutor concret.
Oficialii venezueleni susțin că serviciile de informații rusești și cubaneze, pe care se bazau pentru protecția liderului lor, nu au identificat vulnerabilități critice și nu au furnizat avertismente concrete, în pofida semnalelor publice repetate ale președintelui american, Donald Trump, privind intenția sa de a-l înlătura pe Maduro.
Mai mult, apărarea cibernetică a Venezuelei, dependentă de suport tehnic rusesc, a cedat în fața atacurilor americane, care ar fi provocat pene masive de curent în Caracas.
Nici sistemele rusești de apărare antiaeriană - S-300 și Buk-M2 - nu au reușit să protejeze eficient spațiul aerian, Moscova fiind acuzată că nu a asigurat suportul tehnic necesar pentru operarea lor.
Consecința a fost prăbușirea încrederii în parteneriatul de securitate dintre Venezuela, Cuba și Rusia. Noua lideră de facto de la Caracas, Delcy Rodríguez, se vede astfel nevoită să accepte oferte de cooperare din partea Washingtonului și să slăbească legăturile cu vechii aliați.
O problemă de priorități
La Moscova, reacția a fost calculată. Până în prezent, Vladimir Putin nu a comentat public acțiunile SUA în Venezuela, iar Ministerul rus de Externe s-a limitat la un comunicat oficial, în care a subliniat că operațiunea americană încalcă principii fundamentale ale dreptului internațional.
Potrivit unor persoane familiarizate cu situația, oficiali ruși au fost însă iritați de decizia lui Donald Trump de a merge mai departe cu capturarea lui Maduro.
Cu toate acestea, relația cu Statele Unite este, în acest moment, mult mai importantă pentru Moscova decât Venezuela, a declarat o altă sursă apropiată poziției Kremlinului, citată de Bloomberg, care a cerut să-și păstreze anonimatul din cauza caracterului sensibil al informațiilor oferite.
„Capturarea lui Maduro este neplăcută pentru Rusia, dar nu reprezintă o catastrofă.”, a mai precizat aceeași sursă.
Această logică se aplică însă cu riscuri crescute în alte cazuri.
Dilema iraniană
Spre deosebire de Venezuela, Iranul reprezintă un partener mult mai valoros pentru Moscova, în special datorită cooperării militare strânse dintre cele două părți. Totuși, chiar și în acest caz, limitele capacității rusești devin evidente.
Deși Kremlinul va continua probabil să sprijine public Teheranul, surse apropiate Kremlinului indică faptul că Moscova este puțin dispusă - și foarte puțin capabilă - să se implice profund într-un conflict care ar putea escalada cu Statele Unite.
Resursele sunt limitate, iar prioritatea absolută rămâne încheierea războiului din Ucraina, în condiții favorabile Rusiei.
Pentru Iran, ca și pentru alți parteneri ai Moscovei, mesajul este clar: sprijinul rusesc are limite stricte, iar acestea sunt dictate de interesele imediate ale Kremlinului, nu de loialitatea față de aliați.
Efectul de domino al neputinței
Această dinamică are implicații mai largi. Siria a fost deja un semnal de alarmă, odată cu retragerea sprijinului militar rus, care l-a forțat pe Bashar al-Assad să renunțe la putere și să fugă din țară.
Cuba, lipsită de un protector capabil să-i susțină economia, se confruntă cu o criză umanitară profundă. La rândul său, în fața presiunii militare și a revoltelor interne, Iranul nu poate conta pe mai mult decât un sprijin retoric.
Pentru întreaga rețea de alianțe autoritare construite de Rusia în ultimele două decenii, concluzia este una incomodă: Moscova nu mai poate fi garantul suprem al securității.
Slăbirea acestor parteneriate îl împinge pe Vladimir Putin într-o poziție și mai rigidă în privința Ucrainei. Cu influența globală în scădere și cu puține pârghii de a compensa această tendință, Kremlinul are tot mai mult interesul să obțină maximum posibil pe frontul ucrainean, fără concesii la masa negocierilor.
Această inflexibilitate riscă să prelungească însă conflictul și să complice eforturile diplomatice occidentale - inclusiv pe cele ale lui Donald Trump - de a ajunge la un acord de pace.
În final, alianțele Rusiei par să funcționeze după o regulă simplă, mai exact atât timp cât acestea nu costă prea mult.
Pentru regimurile care s-au bazat pe protecția Kremlinului, lecția este dură, dar clară: atunci când miza este una existențială, Moscova își face bagajele și dispare.
Citește pe Antena3.ro
