Ultimatum pentru Mubarak

Sute de mii de persoane au ocupat ieri piaţa Tahrir din Cairo, cerând retragerea de la putere a preşedintelui Hosni Mubarak. În cea de-a opta zi de proteste – ziua mobilizării maxime, în paralel cu o grevă gene­rală la nivelul întregii ţări – manifestanţii au repetat mesajul din zilele precedente: „Nu plecăm până nu demisionează Mubarak”.

Postul BBC descria o atmosferă „de carnaval” în centrul capitalei egiptene. Pancarte, corturi, tarabe unde se vând diverse produse alimentare şi băuturi, oameni care şi-au adus de acasă gustările şi apa, ca la picnic. „Dormim patru ore pe noapte şi când ne trezim protestăm din nou”, declara, pentru sursa citată, Samah al-Dweih, unul dintre sutele de mii de egipteni instalaţi în faţa sediului Guvernului din Cairo.
Membrii forţelor armate care con­tro­lau, şi ieri, atât căile de acces spre oraş, cât şi principalele zone fierbinţi din capitală, dar şi din alte regiuni unde au loc proteste, s-au angajat să nu intervină în forţă împotriva mani­fes­tan­ţilor. Proteste ample au avut loc şi în Alexandria, unde au ieşit în stra­dă zeci de mii de persoane, şi în Suez, unde aproximativ 2.000 de oa­meni au cerut demisia preşedintelui.

Manevrele politice ale regimului Mubarak nu au reuşit să îi demobilizeze pe manifestanţi. Deşi ţara are un guvern nou – e drept, schimbat doar pe ici, pe colo – şi un vi­ce­pre­şe­din­­te care a propus începerea dialo­gu­lui cu Opoziţia, oamenii sunt decişi să nu renunţă până când preşedintele nu-şi va plăti „greşelile” cu de­mi­sia. Opoziţia a decis să joace dur, anun­ţând, ieri, că nu vor avea loc ne­go­­cieri cu Puterea până când Hosni Mubarak nu va părăsi ţara. De altfel, egiptenii vorbesc deja despre ziua de vineri ca fiind „ziua plecării”. Este, prac­­tic, termenul-limită pe care opo­zanţii lui Mubarak i l-au dat, prin vo­cea lui Mohamad ElBaradei.

Fostul di­­rector al Agenţiei Internaţionale pentru Energie Atomică, devenit, mai ales în ultima săptămână, portavocea Opoziţiei, a declarat, pentru postul Al Arabiya, că actualul preşedinte tre­buie să plece pentru a lăsa Egiptul să intre într-o nouă eră şi pentru a evi­ta vărsarea de sânge. Acesta este, de altfel, principalul îndemn lansat că­tre Egipt din toate colţurile lumii, mai ales după ce Organizaţia Na­ţi­u­ni­lor Unite a anunţat ieri că numărul victimelor revoltei începute la 25 ia­nua­rie este de 300, aproape dublu faţă de estimările anterioare.

Eventualele negocieri dintre re­prezentanţii Opoziţiei şi cei ai ac­tu­a­lei puteri se anunţă însă extrem de de­li­cate.
Un element nou care nu va avea darul să detensioneze atmosfera este presupusa implicare a vi­ce­pre­şe­dintelui Omar Suleiman în ex­tră­dă­rile extraordinare orchestrate de CIA.

Cum l-a trădat Barack pe Mubarak
Israelul e şocat de „trădarea” pre­şe­dintelui egiptean Hosni Mubarak de către prietenul său din Occident, preşedintele american Barack Obama. Analiştii politici din Israel sunt nedumeriţi cum Statele Unite şi principalii lor aliaţi din Europa sunt gata să-şi abandoneze un prie­ten de nădejde de peste 30 de ani, care a păstrat un echilibru al păcii într-o zonă plină de conflicte, adesea ostilă faţă de „Unchiul Sam”.
Într-un articol intitulat „Un glonţ în spate de la Unchiul Sam”, publicat de cotidianul Maariv, analistul po­li­tic israelian Aviad Pohoryles îi acu­ză pe Obama şi pe secretarul de stat Hillary Clinton că îşi sacrifică prieteni ca Egiptul de dragul unei ideologii la modă, cea a „corectitudinii politice”, practicând „o diplomaţie naivă, infatuată şi insulară, fără habar de riscuri”.

Duminică, după zile-ntregi de manifestaţii şi violenţe în Egipt, preşedintele Oba­ma îndemna „ţara piramidelor” la o „tranziţie liniştită, ordona­tă” spre democraţie, dar fără să-i spună di­rect generalului Mubarak să demisioneze, ci lăsând să se în­ţe­leagă că zilele lui la putere sunt numărate. Luni, preşedintele is­ra­e­lian Shimon Peres a luat atitudine. „Noi avem încă mare respect pentru preşedintele Mubarack. Nu spun că tot ceea ce a făcut a fost bine, însă el a făcut un lucru pentru care noi toţi îi suntem re­cu­nos­că­tori: a menţinut pa­cea în Orientul Mijlociu”, a declarat Peres. Egiptul a fost prima ţară ara­bă care a făcut pace cu Israelul, în 1979. Pre­şe­din­te­le egiptean de atunci, Anwar Sadat, a semnat acordul, fiind asa­sinat de un fana­tic egip­tean după doi ani. Regele Hussein al Iordaniei a făcut la fel, după 13 ani, semnând pacea cu pre­mierul israelian Ytzhak Rabin, asasinat şi el anul următor (1995) de un fana­tic israelian.

De atunci, alte tratate nu s-au mai în­che­iat. Acum, Siria şi Libanul sunt încă os­tile Israelului, regimurile con­­­ser­va­toa­re din Golf nu şi-au im­pus nici un plan de pace, iar Ira­nul capătă din ce în ce mai multă influenţă în conflictul din Orientul Mij­lociu. „Mai este Obama de în­cre­­de­re?”, este întrebarea care cir­cu­­lă în re­gi­u­ne. Răspunsul? Se pare că Oba­ma va intra în istorie ca un pre­şe­dinte american care a pierdut Egip­tul sau Turcia sau Libanul sau toate ali­an­ţe­le din Orient.
• Sânziana Stancu

Ajutor american, de neatins
Într-o notă diplomatică trimisă la 31 martie 2009 de ambasada americană din Cairo şi dezvăluită de WikiLeaks se arată că ajutorul militar al SUA este „de neatins” pentru puterea din Egipt. „Preşedintele Mubarak şi comandanţii armatei consideră programul nostru de ajutor militar drept piatra de temelie a relaţiilor noastre militare şi consideră suma de 1,3 miliarde (de dolari), alocată anual în cadrul programului de ajutor financiar pentru armatele străine, drept o «despăgubire de neatins» pentru păstrarea păcii cu Israelul”, se arată în notă. Telegrama exprimă şi scepticismul egiptenilor faţă de o susţinere americană a grupurilor de militanţi pentru democraţie: „Democraţia egipteană şi eforturile în favoarea drepturilor omului sunt înăbuşite”.
• Sânziana Stancu

Economia, încă un ştreang la gâtul preşedintelui
Economia Egiptului este aproape parali­zată, remarcă presa in­ter­na­ţi­o­nală, ob­ser­vând că fi­liale ale unor consorţii străine au fost închise pe funda­lul protestelor tot mai ample din ţară. Nu se mai face comerţ ex­tern, turismul a în­ghe­ţat, activi­tăţile bancare au în­cre­menit. Ca­na­lul Suez, prin care pe­tro­lul ia drumul Eu­ro­pei (circa 1% din produc­ţia mondială de petrol trece prin acest loc, po­trivit BBC), nu a fost închis încă, deşi companiile p­e­tro­liere in­ter­na­ţ­i­o­nale şi-au sigilat bi­rourile şi au eva­cuat personalul neesenţial. Giganţii americani Coca-Cola şi General Motors s-au retras, la fel şi germanii de la Volkswagen şi Me­tro, precum şi compania daneză de shipping A.P.Moller-Maersk. Ma­jo­ritatea companiilor străine şi-au în­chis re­prezentanţele şi şi-au tri­mis an­ga­ja­ţii acasă, în Egipt sau în ţările de pro­ve­nienţă; magazinele alimen­tare au ră­mas neaproviziona­te; nu­me­roşi sa­la­riaţi nu şi-au primit retribuţia lu­nară, iar în pieţe circulă zvo­nul că pre­­ţurile la anumite produse vor creş­te simţitor.

Ca şi când pute­rea de cum­­părare ar putea face faţă acestui as­­pect! Ceea ce în­seam­nă că Egiptul se va cufunda şi mai adânc în criză, acest lucru atrăgând după sine o creş­tere şi mai mare a ra­tei şo­ma­jului şi o mai mare dispe­rare în rân­durile po­pu­­­laţiei, scrie New York Times. Dacă se va ajunge în acest punct, „tot mai mulţi oa­meni vor ieşi pe străzi”, este de pă­re­re Ahmed Ga­lal de la Forumul de Cercetare Economică din Cairo. „Mai putem îndura o săp­tă­mâ­­nă. Dar apoi va exista şi mai mult haos, vor fi şi mai multe probleme, va exista şi mai multă vi­o­lenţă”, a declarat pentru NY Times pro­­­fesorul Sa­mih Ham­­mam, care nu şi-a primit sala­riul la 25 ianuarie şi nu are cu ce să-şi hră­nească cei trei copii.

Pentru mulţi egip­teni nu contează atât de mult că fenomenul co­rupţiei s-a întins ca o pată de mucegai. Nu contează nici mă­car re­vendicările pro­tes­­­ta­ta­ri­lor care cer or­­ga­niza­rea de alegeri libere. I-au scos în stra­­­dă creşterea pre­ţu­rilor şi rata şo­ma­ju­lui, remarcă NY Times. Au făcut sa­cri­ficii toată viaţa, acum aşteaptă un sacrificiu din partea conducerii egip­tene – Mubarak trebuie să plă­tească, iar preţul este cel co­rect, scrie zi­a­rul britanic The Guar­di­an. Dispe­rarea pentru ziua de mâi­ne îi îm­pinge la luptă pe mulţi – Azza Aladin, o fe­me­ie de 47 de ani, care are şase copii de hrănit, oferă fa­miliei doar două mese pe zi. Pe a treia nu şi-o mai per­mi­te. Muhammad Soudan (54) se declară la fel de în­grijorat – el conduce o firmă de cons­trucţii, cu 35 de an­ga­jaţi. I-a plă­tit cu bani împrumutaţi de pe la prie­teni şi se teme că fir­ma sa va dispărea, pentru că nu mai are de unde să-şi procure materialele necesare.

În timp ce unii salariaţi îşi aşteaptă cu sufletul la gură lefurile întârziate, alţii au bani, dar nu ştiu ce să facă cu ei. „Noi suntem o societate a banilor gheaţă. Aici nu e ca în Europa. Puţini sunt cei care folosesc cărţi de credit sau de debit”, explică Alaa Ezz, se­cretar general la Asociaţia de afa­ceri egipteană-europeană din Cairo. Bani „în buzunar” au şi marii retaileri, pe care îi aşteaptă probleme serioase din cauza hoţilor, scrie NY Times.
• Anca Aldea