Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Dispariția lui Ali Khamenei este o soluție aparent simplistă la o problemă structurală extrem de complexă. Regimul iranian, consolidat în 47 de ani, după ce a evoluat de la teocrație la o combinație de autocrație și cleptocrație, are o bază socială dependentă economic de sistem, precum și segmente importante implicate direct în represiunea din țară.
Iar această infrastructură de putere nu dispare o dată cu liderul ei simbolic.
Soluție aparent oportună
Moartea ayatollahului a declanșat, în egală măsură, manifestații de bucurie la Teheran, dar și ample mobilizări pro-regim, precum și o luptă internă în rândul structurilor rămase la putere.
Oficiali israelieni au sugerat că operațiunea militară a fost devansată pentru a exploata o fereastră de oportunitate în timpul zilei, atunci când mai mulți lideri iranieni de rang înalt se aflau în același loc.
Concomitent, președintele american, Donald Trump pare să fi recurs din nou la „modelul Venezuela”, sugerând că ar avea deja în vedere un succesor - așa cum procedase, de altfel, și după capturarea lui Nicolás Maduro, atunci când a indicat-o pe vicepreședinta Delcy Rodríguez drept interlocutorul său preferat.
Întrebat în privința unui nume, la câteva ore de la declanșarea loviturilor aeriene, Trump a evitat să spună însă cu exactitate cine ar putea prelua acest rol în cazul Iranului.
În curând, Teheranul va trebui să anunțe un plan de succesiune. Iranul nu este însă deloc la fel de ușor de influențat cum s-a dovedit până în prezent Venezuela.
În 47 de ani, teocrația iraniană s-a transformat într-o autocrație și o cleptocrație. O mare parte dintre cei peste 90 de milioane de locuitori depind economic de regim, iar o minoritate influentă are mâinile pătate de sânge, după ce a participat la reprimarea disidenței de-a lungul timpului.
Când regimul Assad, din Siria vecină, s-a prăbușit, la sfârșitul lui 2024, forțele sale de securitate erau deja dezmembrate, iar economia - devastată de ani de război civil. În schimb, forțele de ordine ale Iranului se află într-o activitate intensă, fiind recent angrenate în înăbușirea sângeroasă a revoltei din ianuarie.
Cu toate acestea, SUA și Israelul par de acord că eliminarea vârfului regimului iranian le va plasa într-o poziție mult mai favorabilă în regiune.
Pe lângă Khamenei, au fost uciși, în doar câteva ore, și ministrul Apărării, Aziz Nasirzadeh, șeful Consiliului Suprem de Securitate Ali Shamkhani, și comandantul Corpului Gardienilor Revoluției Islamice, Mohammad Pakpour.
Este vorba despre o elită de securitate recent reconstituită, după pierderile devastatoare suferite de conducerea iraniană în războiul de 12 zile din iunie.
Cine preia puterea?
Istoria nu oferă multe exemple în care campaniile aeriene să fi răsturnat ușor regimuri și să fi dus la instalarea unor noi conduceri, convenabile pentru cei care au atacat.
Foarte probabil, liderii radicali iranieni se vor grăbi să umple vidul de putere, în primul rând pentru a supraviețui. S-ar putea teme să nu devină următoarele ținte ale SUA și Israelului, deși această teamă nu a dus niciodată, în trecut, la lipsa de candidați.
Este posibil să se contureze un consens potrivit căruia, pentru a rezista, autocrația ar trebui să facă pace cu SUA și cu regiunea și să mimeze o moderare temporară. Un asemenea gest ar risca să transmită însă imaginea de slăbiciune, la care Teheranul este profund alergic.
În acest context, nu pare să existe un guvern alternativ „la pachet”, pregătit pentru a fi promovat de către Donald Trump.
Reza Pahlavi, moștenitorul șahului detronat, nu poate păși pur și simplu în Teheran pentru a prelua conducerea, fără riscul de a deveni ținta furiei Gărzilor Revoluționare.
Potrivit observatorilor politici din Orientul Mijlociu, în interiorul Iranului nu mai există o opoziție coerentă. În acest context, ca și în Caracas, este foarte probabil ca soluția pentru conducerea țării să vină din interiorul rămășițelor regimului.
Deocamdată, Iranul a constituit un consiliu interimar de conducere care să administreze țara după uciderea liderului suprem. Din acest consiliu fac parte ayatollahul Alireza Arafi, președintele Masoud Pezeshkian și șeful sistemului judiciar, Gholam-Hossein Mohseni-Eje’i.
O figură mai puțin cunoscută, Arafi este un cleric cu funcții în instituțiile de stat, și totodată un apropiat al lui Khamenei. În prezent, este vicepreședinte al Adunării Experților și a fost membru al Consiliului Gardienilor, care verifică candidații la alegeri și legile adoptate de parlament.
Iar noul comandant al Gărzilor Revoluționare din Iran, Ahmad Vahidi, care l-a înlocuit duminică pe Mohammad Pakpour, ucis în urma atacului de sâmbătă, este acuzat că a fost implicat într-un atac terorist. El este sancționat atât de SUA, cât și de UE.
Riscul imploziei
În multe privințe, erorile lui Khamenei au ușurat misiunea SUA și a Israelului. Represiunea inițiată de el și proasta gestionare economică a țării i-au determinat pe iranieni să-și dorească cu disperare o schimbare, care să le aducă mai multă libertate și prosperitate.
În plus, ordinele ferme ale ayatollahului de a riposta cu o duritate extremă la atacurile militare americano-israeliene au înfuriat o mare parte din statele aflate în regiune, lovind-i inclusiv pe vecinii care ceruseră inițial Washingtonului să se abțină de la atacuri și care sunt acum revoltați că civilii lor au devenit ținta rachetelor și dronelor iraniene.
În aceste condiții, Iranul pare să continue să se izoleze și să slăbească singur și nu dă semne că s-ar opri.
Un risc major în acest moment este fragmentarea. Există o perspectivă reală ca nicio facțiune să nu se impună, iar violența și entuziasmul să împartă Iranul, ducând la o prăbușire și un vid de putere ce ar destabiliza nu doar țara, ci întreaga regiune.
Mai mult, atenția limitată a lui Trump și aversiunea sa față de implicări militare de durată nu fac decât să amplifice acest risc. Președintele american nu se bucură în acest moment de capital politic intern, nu și-a pregătit electoratul pentru un război și nici nu dispune de resursele din teren pentru a duce această confruntare luni de zile.
Casa Albă și-a fixat obiective limitate, ușor de realizat și de transformat, ulterior, în capital politic. Programul nuclear iranian, arsenalul de rachete și capacitatea Teheranului de a hărțui SUA au suferit o lovitură masivă, a susținut, de altfel, Trump, la scurt timp după lansarea atacului.
Inițial, șeful Casei Albe nu a declarat explicit că schimbarea regimului este scopul său, ci doar a încurajat-o. El poate proclama victoria în orice moment va considera oportun, indiferent de consecințele pentru viitorul Iranului.
Tehnologia superioară, informațiile și puterea de foc ale SUA și Israelului le-au permis să creeze o soluție rapidă și aparent simplă la problema iraniană care persistă de decenii.
Dar această soluție încă nu a rezolvat complexitățile profunde și poate insurmontabile ale Iranului, care l-au menținut drept un stat-ghimpe în coasta Americii, timp de jumătate de secol.
Citește pe Antena3.ro
