Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Bucureștiul este astăzi, dar a fost și ieri, imaginea perfectă a contrastelor ce coabitează într-un mod ce poate părea dezgustător și adorabil în același timp. „Nici un oraș nu poate face o impresie mai deprimanta, deznădăjduită si mizerabilă ca Bucureștii“ spunea Sir James Bailie Fraser, 1836, supus al coroanei Britanice și explorator al Indiilor, căruia viața i-a purtat pașii și pe malurile insalubre ale Dâmboviței.
Începuturile orașului sunt documentate într-un mod incredibil de riguros, în contrast cu tratările aproximative ale datelor întâlnite pe aceste meleaguri. Astfel, pe 20 septembrie 1459 este consemnată semnarea de către Vlad Țepeș a unui document ce includea numele orașului, Cetatea București. Dar alte surse spun că orașul s-a născut cu mult timp în urmă, în jurul anului 1000 ai erei noastre, dezvoltându-se în jurul unui turn fortificat amplasat în zona centrului vechi de astăzi. Satele formate în jur s-au alăturat în timp, reușind să aducă spre centru mahalaua, cu sumedenie de case insalubre amplasate de multe ori pe marginea râului urât mirositor, unde șobolani de toate dimensiunile se bucurau de lipsa oricărui serviciu de dezinsectie Bucuresti. Spiritul superficial și petrecăreț a condus la supranumele dobândit în secolul XVIII, Hilariopolis. Bășcălia locuitorilor ucidea din fașă orice încercare a autorităților de a implementa normele de coabitare urbană, întâlnite deja de multă vreme atât în capitalele occidentale, dar și în orientalul Istanbul.
Mult mai târziu orașul a putut să contureze imaginea idilică pe care o vedem astăzi în puținele gravuri și o închipuim din scrieri, cu case boierești, străzi umbrite de castani și domnițe încântătoare defilând pe Podul Mogoșoaiei, la brațul domnilor cu pălărie și baston.
Sfârșitul secolului XIX aduce o transformare radicală a orașului, fiind momentul edificării unor clădiri emblematice, unele în picioare și astăzi. Palatul Poștelor, actualul Muzeu Național de Istorie și Casa de Depuneri, clădirea CEC-ului mare de astăzi, Teatrul Național amplasat pe Calea Victoriei, restaurantele Capșa sau Gambrinus, toate au fost clădiri ce au modelat spiritul elitei Bucureștene. În vecinătatea Teatrului Național, actuala intersecție a Căii Victoriei cu strada Câmpineanu, erau nenumărate cafenele ce se umpleau de mușterii dornici să schimbe impresii după reprezentațiile teatrale, Piața Teatrului fiind nucleul vieții high-life din București.
Micul Paris s-a născut mulțumită acestora, dar și a numeroaselor căsuțe cochete din cartierul Armenesc, a străzilor umbroase din Dudești sau a prăvăliilor de pe Gabroveni, Șelari sau Lipscani. Grădinile Oteteleșeanu, din vecinătatea Teatrului Național, pe locul cărora este amplasat astăzi Palatul Telefoanelor, au fost pentru multă vreme cel mai rafinat punct de întâlnire din oraș, frecventat de actori, scriitori și poeți. Ion Minulescu, Liviu Rebreanu, Camil Ressu, Jean Steriadi, Dimitrie Paciurea și mulți alții au fost clienți fideli ai stabilimentului, ce și-a trăit epoca de glorie până la sfârșitul Primului Război Mondial. Aici a funcționat și un teatru de vară, unde începând cu anul 1903 protipendada Bucureșteană se înghesuia să vadă operele puse în scenă de celebrul Constantin Grigoriu, proprietarul Companiei Lirice Române.
Peste drum de Grădinile Oteteleșeanu se deschidea în 1852 ceea ce avea să rămână peste timp Casa Capșa. Proprietatea fraților Anton și Vasile Capșa, aromâni cu stare, aceștia au început cu un local și un hotel. În 1868 Grigore, fratele lor mai mic, se întoarce de la Paris unde urmase cursurile de cofetar, avându-l profesor pe celebrul maestru cofetar și patiser Bélissaire Boissier. Împreună extind afacerea cu o cofetărie ce în scurt timp devine principala atracție a locuitorilor atrași de dulciuri rafinate. Până la acel moment cofetăriile din epocă comercializau produse făcute după rețete orientale, de la baclavale și sarailii la rahat și șerbet. Iar tânărul Grigore Capșa a amenajat cofetăria după modelul celor din marile capitale apusene, împrumutând atât stilul mobilierului cât și prezentarea produselor. Prăjiturile sale de ciocolată erau făcute de cofetari aduși de la Paris iar clienții se îmbulzeau să cumpere produsele nemaiîntâlnite la noi în țară. Prăjituri de ciocolată, patiserie fină sau bomboane împachetate savant. Mai mult, Grigore Capșa a fost primul din Țara Românească care a importat absintul, licoarea numită în epocă „Zâna Verde”, clienții cofetăriei putându-se bucura în tihnă de acesta. Casa Capșa a fost, la fel ca Grădinile Oteteleșeanu, un punct de întâlnire a elitei artistice, intelectuale și politice.
Această dezvoltare incredibilă a Bucureștiului, ce s-a transformat în câteva zeci de ani dintr-un orășel cu străzi desfundate într-un centru cultural efervescent și atractiv, a fost curmată din păcate de cortina de fier ce a căzut și peste această parte de lume la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial. O parte din vechile și frumoasele clădiri au căzut sub bombe, o altă parte a fost naționalizată iar extrem de multe clădiri frumoase au căzut victimă nepăsării.
Dar istoria nu se termină aici, geniul scriitoricesc și erudiția lui Eliade au reușit să recreeze un oraș pierdut, pigmentându-l cu simboluri și atribuindu-i dimensiuni miraculoase. Strada Mântuleasa, comună și puțin primitoare astăzi, are o dimensiune mistică în opera lui. Pentru că Eliade, un exeget al mitologiei, creează povestiri fantastice ce au în centru spațiul nevăzut al Bucureștiului. Porți ale timpului ascunse în pivnițe inundate, ce fac legătura cu universuri paralele și pe lângă oamenii neinițiați trec indiferenți zi de zi! Eliade a creat acest univers miraculos departe de țară și de București, dăruindu-i șansa de a intra în universalitate, împodobindu-l cu calități pe care niciun alt loc nu le poate avea. Bucureștiul prin prisma lui Eliade a primit o șansă de a fi iubit, dar nu pentru ceea ce arată, ci pentru ce ar putea să fie.
