Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Azi (16 sept. 2014, n. red) s-a stins, de tânăr, un prieten: Alex Savitescu, publicist şi profesor de jurnalism la Universitatea din Iaşi, izvorul cu cea mai bună vână pentru presa românească. Odată, la o emisiune TV la care am participat amândoi, am aflat titulatura exactă a funcţiei lui: era şeful Departamentului de Românistică – Jurnalism, Știinţe ale comunicării şi Literatură comparată – de la Facultatea de Litere a Universităţii “Alexandru Ioan Cuza”. A recitat cu ochii închişi denumirea uriaşă, ca pe o poezie, cu o tonalitate voit autoironică. I se dăduse această pălărie cu panaş strălucitor, dar el era un om modest ca un pustnic şi nu voia s-o poarte în public.
Nici nu ştiu exact câţi ani avea, cred că 35. Vârsta i se părea ceva lipsit de importanţă – aşa cum cred toţi tinerii –, de aceea a scris în profilul de Facebook că e născut la 27 martie 1905. Citez de pe Facebook pentru că acolo se manifesta mai mult prietenia noastră în vremurile acestea când o strângere de mână, caldă, adevărată, a devenit o extravaganţă.
Îmi pare rău că nu ne-am apropiat mai mult în viaţa cea pentru vii – părerea aceea de rău fără liman, când ştii că nu se mai poate îndrepta nimic. Eu la Bucureşti, el la Iaşi; iar de când am venit şi eu în Iaşi, pentru câteva luni, el cu treaba lui, eu cu a mea. Dar în puţinele dăţi când ne-am întâlnit totuşi am simţit vibraţia prieteniei, am simţit că mă primeşte şi că mă face şi pe mine să mă deschid. Nu mulţi au capacitatea asta de a-i face mai buni pe ceilalţi. Alex era un soi rar de om, puteai să te scufunzi în el ca într-o apă limpede, cu totul, fără să te ascundă, lăsându-te mereu să te vezi, să fii văzut.
Văd acum că pe pagina lui se înşiră coroane de cuvinte patetice, cu like-uri izvorâte dintr-o bruscă generozitate, nu atât de mare ca până azi, când a murit. Am avut prilejul să lucrez cu câţiva studenţi de-ai lui. Am înţeles de la ei că-l iubeau şi că era un profesor bun. Și cred şi eu, barosane, că ai fost un om bun şi un profesor bun. Iată, niciunul dintre studenţii tăi, care te plâng acum pe pagina de Facebook, unde râzi plin de viaţă lângă fetiţa ta, niciunul nu spune: “A plecat profesorul nostru iubit, s-a dus să scrie articole pentru îngeri”.
Infarct. Umblu prin fotografiile şi prin filmuleţele în care apărem împreună şi-l văd peste tot luminos şi bun. Avea jovialitatea în continuă revărsare a oamenilor graşi. Și eu sunt gras. Râdeam de starea asta blestemată a noastră (nu-i zic defect, boală, nesocotinţă etc.), făceam glume unul pe seama altuia. De asta să fi murit? Nu cred că inima lui a stat fiindcă nu-i mai putea duce trupul masiv, ci poate pofta de viaţă. El avea o inimă mare, dar îi trebuia una şi mai mare pentru cât voia să cuprindă într-însa. Studenţii lui spun asta. O ştiu şi eu. Deşi mult mai tânăr, m-a încurajat în momentele mele de cădere scriind cuvinte frumoase despre mine, cu o generozitate pe care nu mulţi confraţi o au.
Cred că el însuşi avea nevoie de încurajări. Am simţit mereu o tristeţe grea ca o ghiulea sub zâmbetul lui nelipsit. Nu ştiţi ce sincer şi cât de tare pot râde doi oameni fundamental trişti. Tristeţii lui nu-i ştiu motivul. Nu l-am întrebat. M-am mulţumit să cred că îi folosea, că din acea apăsare lăuntrică ieşeau, ca vinul din teasc, rândurile acelea frumoase pe care le publica săptămânal în “Suplimentul de cultură”. Am avut discuţia asta cu el, odată, după o cafea cu hohote de râs, şi am stabilit împreună că de fiecare dată când vezi un om râzând trebuie să-l întrebi, dacă-ţi pasă de el, de ce e trist, ce-l doare.
Acum e prea târziu să-l întreb: pe tine ce te durea, Alex?
Fără Alex Savitescu suntem mai puţini cu un ziarist, mai săraci cu un om. Să-l plângem!
Citește pe Antena3.ro
