Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Unirea tuturor teritoriilor locuite de români a reprezentat din cele mai vechi timpuri şi până în epoca modernă un ideal care a animat lupta fruntaşilor politici, atât din interiorul cât şi din exteriorul arcului carpatic.
Ideea de unitate naţională a fost prezentă în toate documentele programatice elaborate atât în timpul revoluţiei de la 1821, cât şi în perioada revoluţiei de la 1848 în ţara Românească şi Moldova.
După înăbuşirea revoluţiei de la 1848 în cele două Principate de către armatele otomane, revoluţionarii români: Nicolae Bălcescu, Gh. Magheru, Nicolae şi Ştefan Golescu, Dimitrie Brătianu, C. A. Rosetti au continuat din emigraţie lupta pentru realizarea unităţii naţionale, afirmând cu tărie faptul că: “Vrem să fim o naţie, una puternică şi liberă, prin dreptul şi datoria noastră, pentru binele nostru şi al celorlalte naţii, căci voim fericirea noastră şi avem o misie a împlini în omenire”.
Rolul emigraţiei româneşti a fost astfel deosebit de important în organizarea şi dezvoltarea mişcării unioniste româneşti în cele două Principate, precum şi în atragerea sprijinului Europei.
Congresul de la Paris din 13/25 februarie 1856, la care au participat: Franţa, Anglia, Sardinia, Turcia, Austria şi Rusia a pus în dezbatere şi problema românească, care devenise deja o problemă europeană, nu numai în urma puternicei mişcări unioniste, dar şi în condiţiile în care interesele Marilor Puteri la gurile Dunării s-au intensificat.
Reprezentantul Franţei şi preşedintele Congresului - contele Walewski - a propus unirea sub un principe străin, prezentată ca dorinţă unanimă a românilor, propunere susţinută şi de reprezentanţii Rusiei, Angliei şi Sardiniei.
Congresul hotăra în articolele 22-27, desfiinţarea protectoratului ţarist, înlocuit cu garanţia Marilor Puteri, menţinerea suzeranităţii otomane, dar şi dreptul la armată naţională, libertatea legislaţiei şi a cultelor, libertatea comerţului şi navigaţiei, revizuirea statutului de organizare internă a Principatelor. Până atunci însă, o Comisie europeană de informare trebuia să se deplaseze la Bucureşti şi la Iaşi, cu sarcina de a cerceta starea internă a ţării şi a face propuneri cu privire la reorganizare. Turcia trebuia să se ocupe de convocarea în cele două Principate a unor adunări sau divanuri ad-hoc, chemate să exprime voinţa poporului român.
În aceste condiţii, conducătorii luptei naţionale au înţeles din nou că Unirea va putea fi hotărâtă şi impusă numai din interior, printr-o amplă mobilizare a românilor, mai ales că, auspiciile internaţionale rămâneau favorabile, cu toată opoziţia celor două puteri: Turcia şi Austria.
În ambele Principate, fruntaşii mişcării unioniste s-au organizat într-o formaţie politică denumită Partida Naţională, care a reprezentat o puternică forţă în lupta pentru organizarea alegerilor şi desemnarea adunarilor ad-hoc care urmau să dea expresie dorinţei unanime a românilor.
La expirarea perioadei de domnie a lui Grigore Alexandru Ghica în Moldova şi a lui Barbu Ştribei în Ţara Românească, Poarta Otomană a desemnat drept caimacami (locţiitori de domni) pe Teodor Balş şi apoi pe Nicolae Vogoride în Moldova şi pe Alexandru Ghica (fostul domn regulamentar) în ţara Românească. Totodată, după evacuarea Principatelor de trupele austriece, reprezentanţii Comisiei europene de informare şi-au ocupat posturile, la Bucureşti şi Iaşi.
În cadrul alegerilor organizate pentru constituirea adunărilor ad-hoc în cele două Principate, Partida Naţională a ieşit învingătoare (în ciuda eforturilor Turciei de a falsifica alegerile în Moldova), conducerea acestor adunări fiind constituită în mare parte din participanţi la revoluţia de la 1848.
Ambele adunări ad-hoc au votat o rezoluţie cu un conţinut aproape identic, care dădea curs “celor întâi, celor mai mari, mai geneale şi mai naţionale dorinţe ale ţării” care erau: respectarea autonomiei, unirea Pincipatelor într-un stat cu numele de România, principe străin ereditar, neutralitatea şi inviolabilitatea noului stat. După încheierea adunărilor, Comisia europeană de informare şi-a finalizat raportul, consemnând dorinţa de unire a românilor şi făcând pe această bază propuneri de organizare viitoare a societăţii româneşti pe principii moderne.
În decembrie 1857, ambele adunări sau divanuri ad-hoc au fost dizolvate, în timp ce cererile formulate de acestea şi raportul Comisiei europene au fost înaintate reprezentanţilor Puterilor garante, întruniţi la Paris, la 10/22 mai 1858. Rezultatele dezbaterilor Conferinţei de la Paris au fost incluse într-o Convenţie, care cuprindea statutul internaţional şi principiile de organizare internă a Principatelor Române. Conform acestei Convenţii se constituia statul “Principatele Unite ale Moldovei şi Ţării Româneşti” sub suzeranitatea Porţii Otomane şi garanţia colectivă a Marilor Puteri. Separaţia era deci perpetuată, prin menţinerea a doi domnitori şi a două adunări, în cele două capitale distincte. Apropierea celor două Principate trebuia să se facă prin înfiinţarea la Focşani, a unei Comisii Centrale, cu scopul de a elabora proiectele legilor comune, a unei Curţi de Justiţie şi de Casaţie unice, aceeaşi organizare a armatei, în fruntea căreia se afla un singur şef suprem, ales prin rotaţie din cele două ţări.
Prin Convenţia de la Paris s-a mai stabilit ca în fiecare din cele două Principate, să se instituie câte o comisie provizorie - căimăcămie - cu misiunea de a pregăti şi efectua alegerile pentru adunările elective care aveau sarcina de a desemna pe cei doi domnitori.
Dacă în Ţara Românească cei trei caimacami - Ioan Manu, Emanoil Băleanu şi Alexandru Filipescu erau împotriva forţelor unioniste, susţinând candidatura fostului domn regulamentar Gheorghe Bibescu, în Moldova, componenţa căimăcămiei a fost alta. Doi dintre membri acesteia, Anastasie Panu şi Vasile Sturza s-au situat pe poziţia forţelor unioniste, şi numai cel de-al treilea, Ştefan Catargiu, era de partea puterilor separatiste.
Ca urmare a acestui fapt, în Adunarea electivă a Moldovei au fost aleşi în mare majoritate unionişti, care la 3/15 ianuarie 1859 au propus şi susţinut drept candidat pentru tronul Moldovei pe colonelul Alexandru Ioan Cuza. Colonelul Cuza - om al epocii, priceput în serviciile administrative în care slujise, bucurându-se de o mare popularitate, ca urmare a demisiei din funcţia de pârcălab de Galaţi, înaintată drept protest faţă de falsificarea de către Turcia a alegerilor din vara anului 1857, în divanul ad-hoc - era un moderat, reprezentând un sprijin sigur pentru realizarea unităţii interne.
Ca urmare a invalidării candidaturii lui Grigore Strudza (fiul fostului domnitor Mihail Sturdza) deputaţii conservatori din Adunare şi-au dat voturile în favoarea lui Alexandru Ioan Cuza, care la 5/17 ianuarie 1859 a fost ales domn cu unanimitatea voturilor tuturor deputaţilor prezenţi.
Alegerea lui Alexandru Ioan Cuza a însemnat aşa cum a declarat Mihail Kogălniceanu în discursul său “la legi nouă, om nou”, în timp ce Victor Place - consulul Franţei la Iaşi sublinia că alegerea lui Cuza reprezenta: “triumful complet al ideilor unioniste şi liberale, împotriva vechiului sistem de corupţie care şi-a trăit traiul”.
În aceste condiţii, Partida Naţională din Ţara Românească şi-a propus un scop precis: alegerea domnitorului Alexandru Ioan Cuza şi la Bucureşti. În urma discuţiilor dintre conservatori (dominanţi în Adunarea electivă) şi liberal-radicali, dar şi sub o puternică presiune a maselor populare (populaţia Capitalei şi ţărani din împrejurimi), la 24 ianuarie/5 februarie 1859 a fost acceptată alegerea lui Alexandru Ioan Cuza şi ca domn al ţării Româneşti.
Salutată cu căldură de opinia publică din Europa, considerată drept “o manifestare izbitoare a voinţei naţionale”, după expresia contelui Walewski, dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza “a aruncat Poarta Otomană şi diplomaţia în stupoare, accentuând starea de perplexitate”.
După unirea celor două Principate, principala preocupare a domnitorului Alexandru Ioan Cuza a fost obţinerea recunoaşterii noului stat de către Marile Puteri. În acţiunea diplomatică au fost astfel mobilizaţi fruntaşi politici cunoscuţi precum Costache Negri trimis la Constantinopol, Vasile Alecsandri trimis a Paris, Londra, Torino, Ştefan Golescu şi Dimitrie Brătianu la Viena şi Berlin.
În cele din urmă marile puteri europene, întrunite în conferinţă la Paris, la 26 august/6 septembrie 1859, şi sub presiunea evenimentelor internaţionale - izbucnirea războiului Franţei şi al Sardiniei împotriva Austriei era iminent - au fost nevoite să accepte faptul împlinit de români, care aducea o gravă atingere Convenţiei încheiată în anul 1858. Alexandru Ioan Cuza a fost recunoscut ca domn al celor două Principate, dar numai pe durata vieţii sale.
La 22 noiembrie/4 decembrie 1861, Turcia prin noul sultan Abdul Aziz a trimis firmanul prin care recunoşea unirea administrativă şi legislativă a celor două Principate, fapt ce ducea la încetarea activităţii Comisiei Centrale de la Focşani.
Pentru a sublinia, încă o dată, că Unirea era doar opera poporului român, în mesajul său din 3/15 decembrie 1861, de deschidere a Adunărilor Legiuitoare, domnitorul Alexandru Ioan Cuza nu amintea nimic de firman, ci sublinia doar că Marile Puteri “aderaseră” la Unire. În acelaşi sens, a fost alcătuită şi Proclamaţia adresată ţării în 11/23 decembrie 1861 şi care suna astfel: “Unirea este îndeplinită, naţionalitatea română este întemeiată. Acest fapt măreţ, dorit de generaţiile trecute, aclamat de Corpurile Legiuitoare, chemat cu căldură de noi, s-a recunoscut de Înalta Poartă şi de puterile garante şi s-a înscris în datinile naţiunilor. În zilele de 5 şi 24 ianuarie aţi depus toată a voastră încredere în alesul naţiunii, ati întrunit speranţele voastre într-un singur domn, alesul vostru vă dă astăzi o singură Românie”.
Astfel, Unirea realizată în anul 1859, în persoana aceluiaşi Domn, acceptată de Marile Puteri, deschidea o nouă epocă în istoria României.
dr. Ştefania Ciubotaru, Muzeul Naţional Cotroceni
Citește pe Antena3.ro
